Bun găsit, dragilor!
E penultima săptămână a primului semestru de școală și cred că prin curtea școlii, acum, se dau tot felul de evaluări finale, se fac clasamente sau se încearcă a se ameliora ceea ce se mai poate. Toate pentru un final de semestru ce să aducă zâmbetul pe buze celor implicați: elevi, profesori, părinți. Iar zâmbetul nu poate fi adus în aceste zile decât de un carnet de note în care se aliniază pe verticală, chiar pe primele file, doar FB-uri roșii sau doar note de 8, 9, 10. Depinde de vârstă… și de pretenții.
Mă întrebam, cam ce pricepe un părinte destul de ocupat, care apucă mai rar să dea pe la școală pentru a discuta cu profesorii, dintr-o cifră sau două litere puse în dreptul numelui unei discipline. “Deci e nota 8. Nu-i rău! Dar ce-o fi fost necesar să știe pentru 9… căci 10 e, de multe ori, doar nota profesorului, deci nu cerem lămuriri în privința lui. 8 la Română, 8 la Chimie. Deci știe tot atâta chimie, cât limbă română… E foarte bine, atunci!”
Cam acestea ar putea fi parte din frământările părinților ce au timp de ele. Căci, unii nu au timp. Iar alții se frământă doar atunci când notele sunt sub nivelul mării, cum ar spune elevii ce deschid manualul de geografie.
Indiferent de este cazul sau nu de frământări, ele sunt generate de aceste impersonale note, ce apar în carnete. Căci, nu sunt însoțite de vreo poveste lămuritoare a nivelului cunoștințelor ce le-a generat. Drept urmare, cam greu de știut pentru părinții de elevi unde, dar mai ales cum, e rost de muncit, mai mult și mai bine, pentru a înregistra progrese în semestrul următor.
Chiar dacă mă voi alege cu ceva gânduri – dacă nu chiar vorbe – nu tocmai de laudă, nu mă pot abține să nu mă îndrept spre alte sisteme de învățământ în care rezultatele elevului sunt analizate de profesor și le sunt oferite părinților lămuriri în privința a ceea ce știe sau ce nu știe elevul. A ceea ce poate să facă mai bine sau nu, într-o anumită privință. Pentru că mult mai de folos mi s-ar părea ca, în locul teancurilor de hârtii cu planificări, proiecte, rapoarte și multe alte hârtii pe care le are de întocmit un profesor, să facă astfel de lămuriri în folosul elevilor și al părinților. Poate că, astfel, ajutorul așteptat de profesori din partea familiei ar veni mai repede și ar fi mai eficient.
Și pentru că mi-au plăcut cele citite într-o postare, ce amintea de scrisoarea trimisă fiecărui elev de conducerea unei școli din Marea Britanie, am să vă spun și dumneavoastră câte ceva. În această scrisoare, pe lângă comunicarea rezultatelor la testele finale, directoarea școlii scria că rezultatele sunt doar o parte din ce reprezintă ei, pentru că cei care au elaborat testele nu știu că, de exemplu, ei știu să cânte, să povestească, să facă sport sau că sunt atenți și grijulii și se străduie în fiecare zi să fie mai buni. Pentru ca, la final, să le spună atât de frumos că ”există mai multe feluri de a fi deștept.” Cam așa mi-ar părea firesc să se întâmple și la noi.
Dar, deocamdată, suntem în România. Iar dacă profesorul nu reușește să adauge la maldărul de hârtii ce este nevoit să le facă și astfel de scrisori, nu ne rămâne decât să fim mai des în legătură cu școala ca părinți, în curtea școlii, consumând, bineînțeles, și o doză de educație.
