Zi de luni. Prima din ultima vacanță intermodulară a acestui an școlar. 11 zile fără mers la școală. Unii ar zice că doar pentru elevi, eu zic că pentru marea majoritate a profesorilor. Chiar și pentru cei care au ales să fie în activitate pe perioada vacanței. Și până la urmă mi se pare firesc. Pentru că lucruri de făcut în lipsa elevilor la școală sunt prea puține, iar dacă sunt, oricum se fac la timpul lor.
Citeam într-un comentariu la o postare ce anunța vacanța că noi, românii, suntem „fierți” după vacanțe. Normal că suntem fierți! De parcă sunt nații care să nu iubească vacanțele… Doar că nu putem generaliza. Deși în această problemă generalizarea ar fi chiar sănătoasă…
Mult mai puțin sănătos e atunci când nu ești „fiert” după vacanță. Atunci când nu o aștepți ca pe o răsplată a efortului prelungit de pe parcursul unui an, pentru că răsplata pe care o preferi e oboseala după o zi prelungită de muncă în care ai făcut de toate și s-a întâmplat ca mulți să aibă musai nevoie de tine. Iar atunci când preferi munca la nesfârșit e clar vorba de o adicție. Iar mândria de a fi dependent de muncă ascunde de fapt altceva.
Peter Levine, fondatorul terapiei numite „somatic experiencing” afirma că dorința aceasta de a fi necesar în marea parte a timpului provine tot dintr-o traumă timpurie, ca multe alte probleme cu care se confruntă adulții. Citând din memorie, „dacă în copilărie nu am simțit că suntem valoroși, dezirabili, iubiți pentru ceea ce suntem, vom căuta să fim utili altora“.
Nevoia asta de a fi util e una profund umană și cum știm, dă sens vieții. Dar dacă utilitatea e dusă la extrem, dacă o punem pe piedestal, lăsăm neexplorate alte nevoi esențiale… nevoia de a primi atenție, validare, valorizare pentru CEEA CE SUNTEM, nu CEEA CE FACEM, și atunci e clar o problemă.
Copilul care viețuiește în adult, în căutarea a ceva ce nu a primit în copilărie, e de fapt în același pericol și acum, când muncește mereu, fugind de el. Pentru că nici măcar acum nu primește ceea ce are nevoie: compasiune, blândețe, atașament…
Așa cum ați putut constata, viața noastră este compusă din „trei vieți“: cea profesională, cea cu noi înșine și cea cu ceilalți. Iar dacă ținem cele trei vieți în echilibru, ne creștem calitatea vieții și asta ne ajută să ne simțim împliniți. Dar cum în viața asta nimic nu e în echilibru perfect și nici cel imperfect nu e permanent, mai e nevoie din când în când de niște ajustări. Înainte de te pune la pământ epuizarea, căci corpul va face și asta la un moment dat…
Așa că… „fierți după vacanță” chiar nu e rău! Vacanță să vă fie, cu timp pentru cei dragi și cât mai mult timp pentru noi înșine!
prof. Maria Adriana Nichitean
