Volumul de debut al lui Andrei Vornicu, „Scurtmetraje” (Charmides, 2022), are o structură înrămată, cuprinzând, între două texte ce aduc în discuție problema identității personajului poematic (același cu autorul, cum deducem din ultimul poem), alte 18 poezii („schițe de cotidiene și de anamnetice”, cum le numește Al. Cistelecan pe coperta a patra a cărții) ce developează angoase, vulnerabilități, frustrări, iluzii, dezamăgiri, trăite la vârste diferite, în medii familiale și familiare sau străine și ostile – toate marcând experiențe de (auto)cunoaștere. Altfel zis, „Scurtmetraje” este o carte despre căutarea sau formarea unei identități.
Deloc întâmplător faptul că primul poem din volum (singurul fără titlu) e ca un soi de periplu kafkian (construit prin acumulare) în zone ale identității confuze, determinată de nașterea neconsemnată („nașterea lui nu era consemnată nicăieri/ venirea sa pe lume părea o înscenare bine pusă la punct/ sau o farsă de nepătruns”) și condiționând lipsa unei îndreptățiri existențiale („pupilele dilatate încercau să gestioneze/ frustrarea de a se simți ilegitim/ sau ilegal/ sau ilogic”). Ultimul text, „O stare de spirit”, dimpotrivă, ne pune în fața unui preaplin identitar, a unei amplificări identitare prin multiplicare, situație ce trimite, de fapt, la altă extremă – un soi de dedublare a personalității: „Toți cei care se vor crede/ Andrei Vornicu/ se vor recunoaște între ei și/ asta îi va face să se simtă mai bine/ în comuniune ca o mare familie/ formată dintr-un membru unic”. Și într-un caz, și în altul, (auto)ironia servește drept „tratament de îmblânzire” (Al. Cistelecan), de atenuare a angoaselor.
Toate celelalte poeme din carte sunt „istorii” ce evocă experiențe, trăite recent sau în copilărie, cu funcție formatoare. Sunt poeme narativizate, cum bine observă Andreea Pop într-o cronică din „Familia”, care „au aerul unor decupaje zilnice detaliate, indiferent de bătaia lor, că-i vorba de exercițiul amoros (mai frecvent), de observații pur sociale, de care nu duce lipsă volumul & pentru care poetul are un ochi destul de critic în consemnarea stării de fapt a lucrurilor, sau de scurte momente de reflecție personală”, toate organizându-se în jurul a două motive – trauma și ratarea. Astfel: „Poate data viitoare”, „Între ploi” evocă experiențe erotice ratate; „Cântecul girafei”, „Lumina de la capătul poemului”, „Celălalt chip”, „Cât pe ce”, „Publicitate 1”, „Publicitate 2”, „La 5 ace”, „Ușa-i descuiată”, „Semn de viață” sunt reflecții ale unui personaj depresiv; „Zăpada roșie de altădată”, „Toy Story Remix”, „Tinitus”, „Alegere” reconstituie scene traumatizante din copilărie; „Capăt de linie”, „Fața de mască”, „Bear With Me, My Darling” prezintă întâmplări citadin-onirice cu impact asupra psihicului fragil.
Se poate observa că, tematic, Andrei Vornicu nu iese neapărat din „prescripția” generaționistă. Se distinge însă prin formula poetică – Andreea Pop remarcă „regimul discursiv maximalist” al poemelor, iar Al. Cistelecan scrie despre „verva derulării” și „scriitura barocă și agravantă, ca și cum ar rostogoli un bulgăre de zăpadă ca potențial început al unei avalanșe”. Într-adevăr, intensitatea emotivă a poemelor lui Andrei Vornicu se obține prin acumulări care au efect de tracking shot (sau travelling). Exemplar, în acest sens, este poemul „Capăt de linie”, din care voi cita un fragment mai amplu pentru a observa cum, prin această mișcare acumulativă, este redat sentimentul fragilității maxime: „Abia atunci se ațintesc și ochii lui/ spre mine, iar în timp ce stângul pare a-și disipa culoarea/ între două clipiri ca/ bătăile de aripi ale unui fluture care-și dă duhul/ ochiul drept nu e acolo/ în locul lui e-o gaură largă/ adâncă precum o traumă și/ întunecată ca noaptea de 22 decembrie// Gaura aia se tot lărgește/ o secundă și-a înghițit o parte din nas/ încă o secundă și-a înghițit ochiul/ o altă secundă și-a înghițit capul/ apoi geamul zgâriat/ lumina mâzgoasă și felinarele de-afară/ a înghițit garnitura de tramvai/ a înghițit hurducăielile/ călătorii din față/ vatmanul și panoul de comandă/ a înghițit șinele și firele de înaltă tensiune/ a înghițit stâlpii, trotuarul/ șoseaua și blocurile/ a înghițit întreaga lumină/ a tuturor farurilor, neoanelor/ reclamelor luminoase de la magazine/ mall-urile și LED-urile mașinilor tunate/ a înghițit biblioteci, terase, patinoare/ pușcării scaune electrice/ saloane de masaj și reiki/ a înghițit și Burj Khalifa/ Atlanticul, Cercul Polar și/bezna cosmică// Am rămas doar eu în întuneric și/ nu știam ce-ar trebui să fac”.
Andrei Vornicu se apropie astfel de imagistica efervescentă a neoexpresioniștilor, creând fie utopii postumane pe care să le contrapună realului mult prea traumatizant („Pe mine mă bate gândul să devin vegetarian ca Tata/ să anulez orice legătură între mine și sângele care băltește-n ploaie/ aș anula și-această amintire din copilărie și/ aș privi poate înainte/ într-o iarnă potențială-n care/ zăpada va reîncepe să recreeze realitatea, iar/ în loc de porci vor apărea ființe care se vor întinde/ singure pe jos/ oamenii se vor strânge-n jurul lor/ flămânzi, cu ochii ca niște lasere, iar/ ființele vor deschide pe întreg trupul ochi/ de lumină și îi vor lăsa pe toți cei/ avizi să bea din ei până când/ zăpada din jurul lor/ își va redobândi/ albul pur” – „Zăpada roșie de altădată”), fie metafore ce ambiguizează discursul pentru a amplifica impresia de absurd („cuvintele se-mprăștie-ntre stele/ cuvintele devin stele și pâlpâie pașnic/ în noaptea caniculară/ înfiorată de-un/ brusc și profan/ nechezat de lemn” – [„*** În ziua-n care nu și-a mai găsit certificatul…”]). Are dreptate Călin Crăciun când constată (în cronica din „Vatra”) că, în aceste poeme, „scenaristul și poetul lucrează mână în mână pentru a construi textul spectacol”. Uneori, spectacolul implică lumea din jur (ca în versurile citate mai sus), alteori, are în centru personajul poematic care, în intenția de a crea o imagine mai bună a realității, imaginează scenarii márqueziene: „Eu voi lăsa/ în urma mea/ ca amintire/ un leagăn/ pe care-o să mă dau/ până când/ una din mișcările de balans/ mă va ridica la cer/ și/ voi rămâne acolo/ și/ de-acolo/ voi privi spre cei care/ îmi vor lua locul/ le voi striga:/ «Curaj! Se poate!»/ și/ uneori/ le voi întinde/ mâna dreaptă” („Publicitate 2”).
La fel de spectaculoase sunt și secvențele construite pe negație, care, ironizează discret unele poetici și clișee: idilismul romantic, de exemplu („În parc atmosfera s-a încețoșat/ luna era plină și uriașă, dar/ a stat mereu în spatele nostru și/ asta n-a fost deloc ceva romantic/ nu se auzeau nici greierii/ nu foșneau nici frunzele/ nu se stârnise din senin o ploaie fină care să/ ne cadă pe obraji ca o confirmare tandră/ nici brațul meu n-a poposit prea mult pe/ ceafa, părul și spatele ei/ fiindcă aveam impresia că ating/ ceva imobil și distant/ ca o stea de gheață” – „Poate data viitoare”), sau notația minimalistă a postdouămiiștilor („N-am intrat la tine, în camera de hotel/ n-aveai șampanie în frigider/ n-aveai frigiderul băgat în priză/ n-aveai, poate, chef de încă o melancolie/ care nu rezolva nimic și nu te făcea/ o femeie sau o scriitoare/ mai bună” – „Între ploi”).
Se găsesc în „Scurtmetraje” și subtile trimiteri la social-politic, cum ar fi acest paralelismul între două epoci aparent diferite, dar la fel de alienate și feroce: „la finele sordizilor și sălbaticilor/ ani ’90 ai României neo-comuniste/ în preajma Anului Nou se vindeau la discreție/ tuturor celor interesați o gamă de petarde/ rachete și-artificii cu care în prezent/ s-ar putea umfla-n pene Vladimir și Kim și/ toți cei care au aspirații de-a detona/ la un moment dat planeta asta nenorocită” („Tinitus”).
„Scurtmetrajele” lui Andrei Vornicu sunt poeme despre vulnerabilitate, scrise artistic și sensibilizant. Calități absolut benefice pentru un debut.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
