În luna ianuarie, am avut o mulțime de cunoscuți de sărbătorit. Dovada că proverbul “Cine se aseamănă se adună” are o mare parte de adevăr. Dovadă empirică și nu dovedită științific. Dar cum niciodată nu e prea târziu, ar putea vreun locatar al penitenciarelor de azi, să facă un studiu științific și apoi să publice o lucrare pe această temă.
De ce cineva din penitenciar? Pentru că, cei ce-și ispășesc diverse pedepse după gratii, sunt foarte prolifici într-ale scrisului, în ultimii 3 ani. Mult mai prolifici decât cei ce sunt în libertate. Nu se poate să nu fi auzit de “literatura de penitenciar”: peste 400 de cărți științifice. Cei mai inspirați au fost Dan Voiculescu, care a scris 10 într-un an și jumătate, și Dinel Staicu, care se poate lăuda cu același număr de titluri publicate. Dan Diaconescu e abia la jumătatea drumului… A scris 5 cărți. Ținând însă cont că le-a scris în mai puțin de un an, are șanse chiar să-i depășească pe cei doi.
Acum ce să zic… Mulți sunt nemulțumiți de multitudinea lucrărilor științifice realizate în penitenciar. Și nu atât de multitudinea, cât de calitatea lor. O fi invidia de fapt? Invidie pe o așa inspirație revărsată într-un timp atât de scurt? Păi, dacă ținem cont că timpul e privat de libertate, am putea să-l dublăm sau chiar triplăm. Un an în libertate o fi egal cu vreo trei ani în care nu ai de mers la cumpărături, de mers la serviciu, de făcut alte lucruri cotidiene. Și-atunci, de unde atâta subiectivism? De fapt, aceste cărți poate au fost chiar gândite pe îndelete. Ați citit vreuna din scoarță în scoarță? Nu! Păi nici nu aveați cum! Spre exemplu Gică Popescu, celebrul jucător de fotbal ce a beneficiat de 120 de zile de reducere a pedepsei pentru lucrările publicate, a muncit atât de mult la scrierile sale, încât nu a vrut să se despartă de ele. Mai exact, după publicare, a cumpărat tot tirajul. Să se bucure în intimitate, doar el, de cele scrise. La fel și în cazul lui Mihai Stoica. A fost atât de copleșit de valoarea scrierilor lui, încât nu a vrut ca vreuna să pice pe mâna unui câine roșu, iar clubului Steaua i-au revenit, prin cumpărare exclusiv, toate exemplare semnate și publicate.
Cam așa stă treaba cu literatura de penitenciar. Deținutul își ocupă prea multul timp liber studiind și scriind o lucrare științifică. Apoi o comisie, formată din câțiva din conducerea penitenciarului și un judecător, decide dacă lucrarea poate fi dată tiparului în schimbul a 30 de zile minus din perioada de detenție. Decizia o dată luată, cartea publicată, deținutul hotărăște că nu se poate despărți de rândurile muncite după gratii cu inspirație însă din afara lor și cumpără toate exemplarele.
Uf!… În ce țară trăim? În singura europeană care are această lege din 2013 și printre puținele care nu prevăd prin lege o bursă de creație pentru cei ce scriu cu adevărat. Păi… de ce să încurajăm valoarea și onestitatea? Suntem o țară săracă și nu ne permitem… Cei din penitenciar își permit însă să copieze, să publice, să cumpere… doar totul e pe banilor lor. Nu mai contează că au fost ai noștri, înainte de a-i procura ei prin mijloace ilegale. În căutare de soluții, să mai consumăm împreună o doză, amară ce-i drept, de educație.
