Cea mai importantă contribuție a lui Duiliu Zamfirescu (n. 30 oct. 1858, Plăginești, Râmnicu Sărat – m. 13iun. 1922, Agapia, Piatra Neamț) la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneștenilor (1894-1898). A debutat însă ca poet, publicându-și prima poezie – Domnișoarei Niculescu Aman– în „Ghimpele” (aprilie, 1877), apoi colaborând și la „Resboiul” (1878). În 1880 îi apare poemul Levante și Calavryta în „Literatorul”, tânărul autor bucurându-se de aprecierea lui Alexandru Macedonski. Până în 1883, publică destul de frecvent în „Literatorul”. Își părăsește însă nașul literar imediat ce acesta începe să fie marginalizat după publicarea scandaloasei epigrame la adresa lui Eminescu: „Un X pretins poet acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…”
În 1883, Duiliu Zamfirescu se apropie de Junimea, unde îi întâlnește pe Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, moment reflectat de Mihai Zamfir în studiul Scriitorul politicos: „…după ce îi făcuse curte eficace lui Macedonski, pentru ca acesta să-i patroneze debutul poetic (fapt petrecut în 1880), își părăsește rapid nașul literar imediat ce Literatorul și directorul său încep să fie marginalizați. E posibil ca trecerea aproape instantanee la Junimea să fi fost rezultatul unei constanțe mai adânci, cu toate că la 1883 personalitatea nevertebrată a viitorului scriitor se orienta mai ales în funcție de interes. Miza pe cartea maioresciană se dovedește profitabilă: câștigă concursul de atașat la Ministerul de Externe (1886) și, doi ani mai târziu, când conservatorii vin la putere, colegul său de cenaclu junimist, P.P. Carp, îl trimite în misiune la Roma”.
“…a scris o limbă clară”
Din 1884, colaborează la „Convorbiri literare”, prima poezie pe care i-o publică revista junimiștilor fiind pastelul Iarna (1 iunie 1884), urmat, în numărul din 1 octombrie 1884, de meditația paseistă Când mă gândesc în urmă…În același an, începe o corespondență de lungă durată (până în 1913) cu Titu Maiorescu, căruia îi datorează cariera sa literară. Singura reușită culturală a cărților lui Duiliu Zamfirescu, remarcă Mihai Zamfir, „este de natură lingvistică: a scris o limbă clară, nuanțată, a dozat atent neologismele indispensabile, arhaismele, regionalismele și termenii populari – supunându-se regulii formulate de Maiorescu și devenite cu timpul o regulă a Junimii în ansamblul ei. Frazarea atentă și buna-cuviință lexicală se degajă din orice scriere a autorului; înainte de a afla ce vrea Zamfirescu să spună, rămâi plăcut impresionat de modul în care o spune; limba română literară, în varianta ei medie, a ajuns o dată cu el la echilibru. Junimist rămâne Duiliu Zamfirescu și pentru că întreaga sa carieră literară a reprezentat o luptă continuă cu romantismul de tinerețe, pe care n-a reușit niciodată să-l elimine: un romantism rezidual pândește îndărătul celor mai reușite bucăți scrise de el, în versuri sau în proză”.
Pline de afecțiune, scrisorile adresate mentorului conțin mărturii despre munca la propria operă, dar și multiple judecăți de valoare. Relația dintre cei doi începe însă să se răcească după ce Duiliu Zamfirescu rostește, în 16 mai 1906, discursul de recepție la Academie, intitulat Poporanismul în literatură, în care lansează atacuri la adresa lui G. Coșbuc și O. Goga și minimalizează rolul poeziei populare, Maiorescu dându-i replică și apărând valoarea etică a poeziei populare.
Duiliu Zamfirescu a publicat în „Convorbiri literare” romane, poezii, însemnări de critică literară, începutul unui studiu, neterminat, despre Lev Tolstoi, traduceri și încercări dramatice. Primul volum – Fără titlu– i-a apărut în1883 și aduna poemele și nuvelele publicate în reviste. Ulterior în afară de romane, a publicat volumele de poezie: Alte orizonturi (1894); Imnuri păgâne (1897); Poezii nouă (1899); Pe Marea Neagră (1919).
Criticii și istoricii literari care au scris despre poezia lui Duiliu Zamfirescu au remarcat îmbinarea dintre clasicism și romantism, specifică versurilor sale. G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, evidențiază modelele preluate din literatura română și cea europeană: „Cu poezii byroniene debută și Duiliu Zamfirescu (1858-1922). Apoi se îndreptă spre un «clasicism» care e în fond acela al lui V. Alecsandri din Rodica: o senzualitate vaporoasă și dulceagă, un horațianism prin pana lui Naum și al lui Ollănescu. În Italia poetul răsfoi mult pe Carducci, și ale sale Imnuri păgâne imită în titlu celebrele Odi barbare. Boul lui, cu toate protestele, e rudă cu solemnul bovecarduccian, însă melancolic, în stil volneyan. Clasicismul lui Zamfirescu e acela rece al lui De Bosis, fără măcar sângele de rodie al lui D′Annunzio, împreună cu care încearcă acorduri amintind elegiile romane ale lui Goethe. Puținele poezii ce rămân, foarte grațioase, sunt dintre acelea în care ușoara preocupare de moarte ia corp, fără mitologie, în fumul alb al prafului de Bărăgan, pastelurile de câmp în tradiția Eliade și Alecsandri”. În Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Stănuța Crețu de asemenea se referă la ecourile din contemporani și predecesori în lirica lui Duiliu Zamfirescu, pe care o definește drept o„sinteză specifică de clasicism dominant și elemente romantice”.
„Influența eminesciană, observă cercetătoarea, prezentă în unele versuri, și ecourile din Alecsandri, Bolintineanu, Macedonski, Coșbuc coexistă cu elemente ale unui lirism propriu – o viziune tonică asupra lumii, contemplația calmă, panteismul păgân, peisajul senin sub soarele verii și ușoara melancolie a lucrurilor care trec. Izvoarele poeziei lui Zamfirescu duc spre Antichitatea latină și greacă, dar și către peisajul românesc și poezia populară. Poetul contemplă admirativ și nostalgic monumentele evului clasic, năzuiește către idealul de artă și viață al vechii Elade, dar, în același timp, în pasteluri, natura românească își găsește o evocare plină de grație și expresivitate, însoțită de o notă specifică de umor. Poezia lui Zamfirescu constituie un moment distinct în evoluția pastelului românesc de la Alecsandri spre I. Pillat și Adrian Maniu. Nota dominant descriptivă, oscilând între peisajul filtrat printr-o subiectivitate discretă și lirismul obiectiv, aproape de răceala parnasiană, plasticitatea imaginii și cizelarea uneori desăvârșită a formei, varietatea rezolvării ritmice și muzicalitatea versurilor disting lirica poetului”.
Deși era convins că poezia este punctul său forte, Duiliu Zamfirescu nu a reușit să se remarce printr-un lirism autentic, stilului său fiindu-i propriu mai curând un „vers rece, corect și fără entuziasm, sentimente măsurate, melancolie vagă” (Mihai Zamfir) decât expresivitatea trăirii nemijlocite.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
CÂND MĂ GÂNDESC ÎN URMĂ…
Când mă gândesc în urmă, de-abia mi-aduc aminte…
Un veac întreg îmi pare de când n-am mai iubit!
Sătul peste măsură de-aceleași jurăminte
Și înșelat cu-aceleași nemernice cuvinte
Așvreasă am puterea de-a crede c-am murit.
Desigur, lumea asta, simțită în afară
De mii de existențe ce se hrănesc în ea,
Băndari născuți pe cântec din zori și până-n seară
Desigur, lumea asta nu este-atât de-amară
Amarul e în mine… și vina e a mea.
O dușman fără milă al fericirii mele!
O Eu! târzie rază din soarele-mi apus!
Tu dormitezi în mine, dar colcăiești de rele,
Și pari că dormi anume spre-a tot visa la stele,
La ideal, la ceriuri, la tot ce e prea sus!…
DORINȚA
Somnule, ți-am scris să vii
Să-mi adormi dorul din piept…
Și de-atunci te tot aștept
Somn, tu, moartea celor vii.
Bătrânețe, vin’ tușind.
Vino, adu-mi iarna ta…
Voi să uit a cugeta,
Voi să mor încă trăind.
Moarte, tânără fecioară.
Vin să-ți dau din al meu sânge…
A trăi este a plânge,
Și trăind iată ce-am strâns
Plâns și lacrămi și iar plâns.
Moarte, vin de mă omoară.
Visul eu mi l-am visat:
A fi vecinic înșelat…
– Cred că am visat destul.
Sunt sătul… sunt sătul…
ROZELE DE IARNĂ
Iarna, printre ceața deasă, se ivesc dragele flori,
Ca și ochii triști ce-n lacrămi se ivesc adeseori;
Pentru ele nu trăiește soarele poleitor,
Nu le supără în cale orișicare trecător.
O…, dar dacă-n primăvară, pentru sufletele vii
Cresc flori rumene, voioase, pe-nverzitele câmpii.
Dulce cer, fă să-nflorească pe pământ adeseori,
Pentru suflete de toamnă melancolicele flori.
SEARĂ DE TOAMNĂ
Ah! ce frumoase-s serile de toamnă!
Prin frunze reci doar un fior adie;
S-arată-n deal, cu fața purpurie,
A nopților fermecătoare Doamnă.
Pe câmpul veșted tainic ea-mprăștie
Strălucitoarea-i negură albastră,
O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră
Atâta farmec ar putea descrie!
Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.
În umbra lui mă simt prins de tristețe:
Există oare-atâta frumusețe
În fire, – așa cum o simți tu, poetul?
Ori suntem pradă – o! gândire-amară!
De-a simțurilor noastre amăgire
Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neștire,
Și totuși, Doamne, ce frumoasă seară!
Vă recomandăm să citiți și:
Poeți contemporani cu Eminescu: „Gingașul Volenti”
Poeți contemporani cu Eminescu: Alexandru Vlahuță, zelatorul lui Eminescu
