Deși este mai cunoscut ca prozator, datorită cărții sale România pitorească (1901), dar și numeroaselor volume de nuvele pe care le-a publicat în timpul vieții, Alexandru Vlahuță (n. 5 sept. 1858, Pleșești, Vaslui – m. 19 nov. 1919, București) a debutat ca poet. Elev la liceul din Bârlad, el trimitea versuri la „Convorbiri literare” din 1878. În anul 1880 îi apar câteva poezii în „Lyra română”, tânărul poet bucurându-se, în același timp, „de o promițătoare ospitalitate în paginile «Convorbirilor literare»” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900), unde a publicat poeme până în 1885. A mai colaborat la revistele: „România liberă” (1883-1885, 1889), „Epoca” (1885-1886), „Lupta” (1886-1887), „Familia” (1887, 1889), „Timpul” (1889-1890).
Vlahuță, zelatorul lui Eminescu
Alexandru Vlahuță și-a publicat primul volum de versuri în 1887, intitulându-l Poezii, după care au urmat alte câteva cărți de poezie: Poezii vechi și nouă(1894); Iubire(1896); Poezii (1899); Poezii (1909); La gura sobei (1911); Dreptate (1914); Poezii (1915). În aproape toate versurile sale, nu a reușit însă să depășească ingrata condiție de epigon al lui Eminescu. E. Lovinescu susține că „istoria literară îl va trece /…/ în rândul necesităților poetice ale epocei posteminesciene”. De fapt, „până a fi cuprins de vraja poeziei eminesciene, Vlahuță a făcut compuneri ușoare, în maniera lui V. Alecsandri, a lui D. Bolintineanu sau a poeziei populare” (Florin Faifer, Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900).
Ulterior însă, începând cu volumul din 1887, poemele sale, „de un decepționism apăsător, dezvăluie o sensibilitate exacerbată, dar mai ales frecventarea asiduă a poeziei eminesciene. /…/ Zelator al lui Eminescu, al cărui cult îl păstrează, cu pioșenie, o viață întreagă, el avea să imite, ca un îndrăgostit, gesticulația lirică, rostirea eminesciană. Dar înclinația lui Vlahuță este spre poezia didactică. Teme ca dragostea, viața și moartea, credința în Dumnezeu nu sunt la el altceva decât niște tirade de o anume emfază a meditației, pe care poetul știe să le facă dacă nu pasionante, cel puțin spectaculoase, printr-o punere în scenă de efect (La icoană, Din prag). Cu o alură teatrală, poetul monologhează despre rosturile vieții și ale morții (Din prag), acum încrezător în divinitate, mai încolo renegând-o, ca din nou să se pocăiască. primele poezii ale lui Vlahuță mărturisesc o adâncă descurajare, decursă din melancolia eminesciană, dar și din propriile decepții” (Florin Faifer).
Călinescu oferă o interpretare neașteptată a eminescianismului lui Vlahuță, găsind în versurile acestuia din urmă semne ale așa-zisei detractări: „Ca poet, Vlahuță copiază servil arhitectonica liricii lui Eminescu, însă cu totul superficial. Nu faptul de a fi retoric constituie o vină. Vlahuță e de fapt prozaic, jurnalistic. Poemul se preface într-o discuție de idei. Ce e mai interesant este de a constata că eminescianul Vlahuță nu-i decât un detractor deghizat al operei lui Eminescu. Toți cei umbriți de gloria poetului Luceafărului primiră cu satisfacție observația că opera aceluia era o modă periculoasă pentru tinerime, putând duce la sinucidere (concluzie sofistică pe nimic întemeiată): «Când am înțeles c-aceasta e o modă care soarbe/ Seva tinereții noastre, am zis gândurilor oarbe,/ Ce-și roteau peste morminte zborul lor de lilieci,/ Să s-abată lăsând morții în odihna lor de veci»”.
Curentul Eminescu
La 12 martie 1892, Alexandru Vlahuță susţine la Ateneul Român conferinţa Curentul Eminescu, în finalul căreia citeşte poezia Unde ne sunt visătorii? (textele vor fi publicate în broșură în același an la Tipografia „Lupta” din București). Aici se vede cel mai bine, probabil, oscilarea sa între idolatrizarea lui Eminescu și nevoia de a se detașa de formula practicată de celebrul său contemporan.
Conferința începe cu o evocare în care venerația este lăsată să se manifeste la cel mai înalt grad: „Acum trei ani – era tot așa prin martie – m-am dus într-o zi să văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M-a cunoscut și i-a părut bine că m-a văzut. Îmbrăcat într-un palton lung și târând în picioare niște galoși mari de gimnastică, se primbla prin odaie, cu mâine la spate. M-a întrebat de prieteni, căinându-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți sau foarte nenorociți. Arăta pentru unele lucruri de nimic un interes și o mirare exagerată. Privirea-i era dusă, obrajii palizi și căzuți, glasul tărăgănat și somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afară. Îmi spuse cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândește de mult, o lucrare colosală, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe. Adusei vorba de poezie. Atunci, cu o bucurie de creator copilărește arătată, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie și, așezându-se pe scaun, începu să citească… un șir lung de strofe, de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzea, și ochii și glasul i se înviorau. Pe acel petic de hârtie nu erau scrise decât două vorbe: gloriosul voievod. El improviza. Am ascultat uimit, peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens și de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc și aur reveneau mereu, mai în fiecare strofă. /…/ Dar în toată acea armonie de sunete se vedea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă și muzicală, care se supunea și se mlădia mecanicește subt ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobicinuită frumusețe de sunete în acea împerechere bizară de cuvinte, din care zburase pentru totdeauna ordinea și suflarea unui înțeles. /…/ Și, când, ostenit de acest joc curios de versuri sonore și pustii, își lăsă tăcut privirea-n pământ, figura lui îmbrăcă iarăși acea expresie de tristețe vagă – umbra acelui apus dureros al conștiinței care-i dădea în momentul acela înfățișarea unui zeu învins, părăsit de puteri și umilit”.
Impactul lui Eminescu asupra generației în formare
În continuare, Alexandru Vlahuță se referă la impactul pe care l-a avut Eminescu asupra generației în formare, insistând și aici asupra limbii și muzicalității versurilor:„Ceea ce va rămânea pururea din Eminescu, în afară de frumusețea gândurilor și de adâncimea și sinceritatea simțirei lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris și se va scrie de la Eminescu încolo este acea complexitate puternică a limbei renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicțiunei, care a fost chiurasa indestructibilă a talentului său“.Melodia versului cuceritor, observă Mircea Anghelescu într-un studiu asupra eminescianismului, „se schimbă după sensibilitatea și temperamentul poeților fiecărei generații și muzica din poezia vârfurilor unei generații rămâne imitatorilor târzii din generația următoare, odată cu o bună parte din tematica dominantă în poezia sa”. Iată cum comentează Vlahuță aceste schimbări:„Eminescu a fost un instrument atât de fin, încât a vibrat la cea dintâi adiere. Când adierea s-a schimbat în vânt, au început să vibreze și instrumentele mai puțin fine, și Eminescu a început să aibă public și ucenici. Aceasta s-a întâmplat de pe la 1880, de atunci când mai tot programul generației de la 1848 se realiza, și totuși fericirea nu veni, ci, dimpotrivă, clasele vechi producătoare ajunsese în- tr-o stare și mai rea, iar mizeria proletariatului intelectual începu să apară și la noi“.
Poezia bolnavă, tristă și nesigură
După ce polemizează cu Alexandru Grama (autorul cărții Mihai Eminescu. Studiu critic, tipărită la Blaj în 1891, considerat primul detractor al lui Eminescu), Alexandru Vlahuță semnalează asupra poeziei „bolnave, triste și nesigure de azi”, influențată de pesimismul eminescian, căreia însă îi lipsește trăirea adevărată. Scriitorii generației posteminesciene sunt chemați „să renunțe la masca jalnică, pesimistă și, în locul durerilor personale, de multe ori închipuite, să se inspire din viața adevărată, cu bucuriile și necazurile ei, să cânte o lume mai bună” (Florin Faifer), exprimându-și încrederea că acest val de eminescianism se va atenua cu timpul, urmând noi salturi în poezia română: „Și poezia, bolnavă, tristă și nesigură de azi, își va găsi în curând drumul sănătos și firesc, albia din care pentru moment e abătură. Întotdeauna artiștii mari lasă duă ei ca un fel de zăpăceală de curent, ca o deprimare și dispersiune de forțe intelectuale – așa, valurile unui fluviu, cari se sparg în căderea unei cascade, par un moment tulburi și nehotărâte, până își regăsesc iarăși albia pe care se aștern, și curg înainte limpezi și liniștite. S-ar părea că geniile mari răpesc și consumă în munca lor forța de creare a unei generații întregi pe care o lasă apoi oastenită și sterilizată pentru câtva timp. Iată pentru ce stagnația aceasta care a rămas în poezia noastră după Eminescu, departe de a mă pune pe gânduri – nu știu cum – îmi produce impresia acelor pregătiri de încordare, acelor pași pe cari-i faci îndărăt, ca să-ți iai avânt și să te arunci mai sigur când vrei să sari peste un obstacol mare!”
Avântul s-a produs, într-adevăr, nu însă și pentru Alexandru Vlahuță, poet care a rămas cuprins de vraja liricii eminesciene până la sfârșitul vieții.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centru Național de Studii „Mihai Eminescu”
DORUL
Îmi arde inima de dor
Și plâng cumplitu-mi chin,
Ah! n-am aripi, aș vrea să zbor
La dulcele tău sân!
Căci simt că mor în ăst pustiu
Urât și-ngrozitor,
Unde nimic n-aud, nu știu
De tine, scump odor.
De multe ori noaptea-n tăcere,
Pătruns de chinuri grele,
Mă uit în sus, cer mângâiere
La lună și la stele;
Dar ele tac și zbor ușor
Pe câmpul azuriu;
Iar eu suspin și plâng de dor
În tristul meu pustiu.
(Convorbiri literare, 1 august 1880)
DOR DE DUCĂ
De când știe lumea-ntreagă
Că-mi ești dragă,
Tu tot plângi și plângi mereu,
Ș-al tău plâns să plec îmi zice,
Și ferice
Să te duc unde știe eu.
Să te duc acolo unde
Nu pătrunde
Niciun glas de pe pământ,
Să trăim în fericire
Și-n iubire
Dulce trai sub cerul sfânt.
Haide, tu vei fi Ileana
Cosânzeana,
Mândra zână din povești,
Și eu, Făt-Frumos. Fecioară,
Haide, zboară,
Haide, dacă mă iubești.
(Convorbiri literare, 1 septembrie 1880)
ȘI MĂ-NTREBI…
Și mă-ntrebi de te-am iubit?
Spună-ți cât mi-ai fost de dragă bolțile cerești și sfinte,
Martori dezmierdării noastre. Plâng când îmi aduc aminte
Cât am fost de fericit.
Și mă-ntrebi de ce-am fugit?
Spună-ți cât ai fost de crudă bolțile cerești și sfinte,
Martori infamiei tale… Plâng când îmi aduc aminte
Că odată te-am iubit!
(Convorbiri literare, 1 decembrie 1880)
DIN PRAG
(fragment)
O, dar e mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi!
Ce cumplit îmi vânturi mintea, și cu ce-ndârjire-mi scurmi
Noaptea gândurilor mele, Moarte, când îți stau în față!
Simt că-nnebunesc… Mă turburi. Fugi cu neagra ta povață.
Înțeleg, împărăția ta, cu veșnica-i odihnă,
Este singura-mi scăpare. O să fiu acolo-n tihnă:
Nici urât, nici dor; nici cobea neprielnicelor gânduri
N-or mai răscoli cenușa rece, țintuită-n scânduri.
În sicriu dormi somn de piatră. Niciun zgomot, nicio grijă;
Viermii nu te mai întreabă de-ai fost aur, de-ai fost schijă,
Cap de geniu, ori de vită tot o hârcă scofâlcită,
Goală, batjocoritoare gură, pururea rânjită.
Ș-o să dorm, în întuneric și în liniște eternă.
N-o să-mi pese căpătăiul de-mi va fi pietroi, ori pernă.
De-mi va putrezi sicriul și găteala de pe mine,
Pentru galbenele-mi oase nu va fi nici rău, nici bine.
Neastâmpărații șoareci dacă-n capul meu și-or face
Cuib, nesupărați de nimeni, vor petrece-acolo-n pace.
Poate-o lacrimă, pe piatra ce-mi va coperi mormântul,
Va cădea din ochii mamei, poate scutura-va vântul
Mâțișorii vrunei sălcii peste groapa mea totuna.
Plâns de mamă, plâns de creangă… tot nimic eu nu voi ști,
Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna,
Fie că va da zăpadă, ori că iarba va-nverzi.
Fontă, tuci.
Însă, uite, mă-nspăimântă întunericul de veci,
Nentreruperea acestei liniști împietrite, reci:
Să nu mai revin în viață niciodată?… Niciodată?…
E grozavă vorba asta!… Limbă nemaidezghețată,
Humă, nemaiîncălzită de simțiri și de idei!
Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.
(1887)
Vă recomandăm să citiți și:
Poeți contemporani cu Eminescu: „Gingașul Volenti”
