full screen background image

Poeți contemporani cu Eminescu: „Gingașul Volenti”

Nicolae Volenti (n. 17 iun. 1857, Galați – m. 21 sept. 1910, Iași) a fost magistratul și poetul în a cărui casă se întruneau junimiștii rămași în Iași după ce revista „Convorbiri literare” s-a mutat la București. „În anul 1883/4”, scrie Iacob Negruzziîn Amintiri din Junimea, „s-au ținut întruniri și la Volenti”, făcându-i însă acestui junimist fidel(a participat la ședințele societății ieșene din 1877), dar mai puțin vizibil  un portret destul de rezervat în Dicționarul Junimei: „Volenti Nicolae. Născut în Galaţi, în 17 iunie 1817. În Junimea din 1877. Autor a mai multe poesioare lirice. Acum judecător în Iaşi. † 22 sept. 1910”.

Având studii de drept (la Universitatea din Iași, apoi la Paris), Nicolae Volenti a ocupat diverse posturi în justiție (în 1880, ajunge prim-președinte al tribunalului din Iași), s-a interesat și de politică. G. Panu menționează, în Portrete și tipuri parlamentare (1893), că Volenti, „spirit delicat literar”, era dominat de o excesivă neîncredere în sine și timiditate. Corespondența lui însă îi scoate la lumină o trăsătură în plus, latentă în viața de zi cu zi, dar manifestă în textele de atitudine pe care le scrie – fermitate în susținerea convingerilor proprii și spirit ironic dezvoltat. Drept exemplu poate servi o scrisoare a lui Volenti adresată lui Vasile Pogor (pe care Dan Mănucă o prezintă punctual în articolul O scrisoare inedită a lui Nicolae Volenti către Vasile Pogor). Iată câteva secvențe:

 

„Iubite C.C. Vasile,

«Aveți puțintică răbdare…»

Vă trimet volumul I [Essai sur l′inégalité des raceshumaines]din onorabilul Gobineau, comite. Fiind însă că această operă mi s-a împrumutat spre cetire de cătră prea desăvârșita și neburgheza Măriei Tale Autoritate, să-mi permiteți mie, burghezul sau, mai bine, pastramagiul (stil Caragiali) de cetitor să-ți comunic impresiile ce am cules din citania pomenitei opere.

/…/ D-sa mai susține că civilizațiunea este rezultanta acțiunii mai mari pe care o produc acele două tendinți psihologice /…/, tendința utilitară (rasa galbenă) și tendința contemplativă (rasa neagră), principiul barbat și principiul femee; iar așa fiind înțelesul vorbei «civilizațiune», constată că popoarele din cea mai îndepărtată antichitate erau mult mai civilizate decât cele moderne.

Ba zeu!? Oare așa să fie?! Gândesc că o asemene colosală parascovenie nici nu merită discuție. Apoi de unde scoate că rasa albă se caracterizează prin instinctul sociabilității, prin nevoia de a trăi în societate constituită, rasa galbenă are în sine principiul utilitar, rasa neagră pe acel contemplativ-filozofic, iar din amestecul rasei negre cu cea albă au ieșit pornirile estetice, nevoile și creațiunile artei? Teoria este curioasă, interesantă, însă numai atât.

/…/ Dar, în fine!… Să i le admitem toate câte le boscorodește în al său hop domnul comite! Hai să-i facem acest hatâr, mai cu deosebire că nu este în viață, fiind de mult trecut cătră Domnul. Și să zicem: da, cu adivărat, musiu Gobineau are dreptate. Și spune bine câte le spune.

Și dacă așa este, apoi nouă ni se pare că a trăi mult /…/, mare lucru după autorele nostru, înseamnă a trăi mortăciune. Căci, te rog eu pe matale, C.C. Vasile, să-mi spui dacă o națiune ajunsă în starea de pietrificare /…/ nu se cheamă o națiune răposată. De mii de ani stai pe loc, te întinzi la soare și-ți tot privești vârful buricului, și aceasta se cheamă longevitate? Foarte mulțumim dumitale. Nu-mi trebuie așa trai. /…/”

(ALIL, 1976, Tom 25)

Debut la 17 ani

Nicolae Volenti a debutat cu versuri la vârsta de 17 ani în „Convorbiri literare”. În numărul din 1 iunie 1874 îi sunt publicate poeziile Apusul soarelui, Răsăritul soarelui și O poveste, deși, susține Dan Mănucă, trimite texte la revista ieșeană încă din 1873, dar „fusese primit cu o uimire umilitoare, tipică Junimii când se afla în fața unei scrieri lipsite cu totul de calități. La Poșta redacției din august 1873, se poate citi, sub inițialele «N.G.V.», un răspuns descurajant: «Ce v-am greșit?»” (O scrisoare inedită…).

Nicolae Volenti va persevera însă și, în 1875, la Galați, își va publica primul volum de versuri – Câteva strofe –, urmat de alte două cărți: Poezii (1891) șiCâteva versuri (1903). Interesat de literatura dramatică, a scris (în colaborare cu S. Frasin), piesa Mioara (1902). A făcut parte din Comitetul teatral al Teatrului Național din Iași.

„Gingașul Volenti”

Poezia lui Nicolae Volenti a evoluat în două direcții. Întâi, poetul junimist „are merite în dezvoltarea pastelului românesc”, cum subliniază Dan Mănucă în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900. Spirit horațian, el „contempla viața cu seninătate”, iar natura este „un refugiu și trebuie căutată pentru prospețimea-icontinuă, pentru prospețimea de forme ale vieții, pe care Volenti le selectează cu pricepere, creând tablouri care sugerează opulența” (Dicționarul…). Influențat de Alecsandri, el reușește uneori să iasă din umbra „regelui” și să creeze versuri care, „fără să fie deosebit de inspirate, au totuși câteva note personale. Cursivitatea strofelor sale e plină de grație, gingășia nu are prea multe urme de afectare. /…/ Imaginile nu sunt tocmai noi, dar limbajul poetului e curat /…/ impresionează tocmai exprimarea limpede, ușoară, imagistica ce trădează o seninătate necontrafăcută și o frustă receptare a calmului câmpenesc” (Dan Mănucă, O scrisoare inedită…). Se pare însă că această frustețe a receptării l-a făcut pe G. Călinescu să fie absolut necruțător în singura propoziție pe care i-o dedică în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (în paragraful Alți junimiști): „N. Volenti (1856-1910) e un poet cu totul debil”. Junimiștii, dimpotrivă, au manifestat o ironie bonomă când l-au poreclit „gingașul Volenti”.

Treptat, Nicolae Volenti a abandonat pastelul și s-a consacrat poeziei de meditație. Realizările sale în acest domeniu sunt însă „firave; el evită declarat problemele spinoase ale existenței, păstrându-și doar rolul de a le constata și enumera. În cel de-al doilea volum, sub influența lui M. Eminescu, evidentă nu numai în cadența frazei, dar chiar și în topică, lexic și rime, Volenti se vrea un poet al durerii, evocând «trecutul» și «amintirile», dar prea adesea livresc pentru a mai putea sugera sinceritatea” (Dicționarul…).

Ultimul poet inclus în antologie

În Poeți de pe vremea lui Eminescu, Eugen Lungu este mult mai indulgent decât predecesorii săi în aprecieri, descoperind în versurile lui Nicolae Volenti (este ultimul poet inclus în antologie) deschideri către poezia autorilor care vor debuta la câțiva ani după moartea acestuia, mai mult, anticipări ale frământărilor existențiale din poezia moderniștilor de la începutul secolului XX: „«Departe de-a orașelor plăcere» contemplativul Volenti îl precedează – pe linia Alecsandri – pe Ion Pillat în măsura în care aceștia erau «evocatori nostalgici și senini ai unei lumi patriarhale» și – într-un fel – pe L. Blaga ca reperator al «neînțelesului ascuns» – la Blaga – «nepătrunsul ascuns». În unele poeme (Apusul soarelui, Culesul de vie ș.a.) inventarul e încă pastelic, în descendență alecsandriană, altele, cum ar fi Zadarnic…, /…/ au deja, mai ales în ultimul vers, o nebunie existențială a sec. XX. Fără fluturași și zefiri, firește…”

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

 

APUSUL SOARELUI

După dealul ce nutrește oi plăvițe: mari, mărunte,

A luminei ochi se pleacă și se-nchide dispărând,

Iar în vale râul curge, ș-o copilă pe-a lui punte

Chipu-napă-și oglindește, fără grijă surâzând.

 

Și voioși se-ntorc cu toții, muncitorii din ogoare,

Povestind de vremi, bătrânii, iar cei tineri șuguind ;

Un copil sărind în fugă, mână boii la izvoare

Ș-un dulău, a turmei paznic, vine-n urma sa lătrând.

 

Ș-apoi pacea e stăpână pe gândire și mișcare

Doi luceferi, ochi de înger, de pe cer voios lucesc;

Numai grierul s-aude însoțind cu-a lui strigare,

Glasul tainicelor unde ce cu țărmul șopotesc.

Luna-n palidă podoabă, și pe cai de nori umblate

Se ivește-n depărtare printre ei făcându-și loc;

Iar colo în lunca verde, cu-a lor frunți de chin săpate,

Muncitorii dorm în tihnă împrejurul unui foc.

 

 

RĂSĂRITUL SOARELUI

Glas de pasăre s-aude în tăcerea dimineții

Alungând în altă lume visul nopții, aripat;

Tot se-mbracăîn luminăși se-ncep oarele vieții

Caci deștept soarele iese din a cerului palat.

 

Pluguri trase de boi tineri se întind pe cea câmpie

Ca să-nsemne dunga neagră pe pamântul înverzit

Roua, lacrimă de flutur, stralucește-n veselie

Ș-un zefir se furișază prin văzduhul încălzit.

 

Riul poartă pe-a lui față valuri pacinice, curate

Peștișori pătați cu aur pe sub unde se întrec

Tot ca dânșii fluturi gingași cu-aripi mândru colorate

Fii a zorilor mărețe, printre flori zburând petrec,

 

În dumbrava cea din zare vânătorul stă la pândă:

El cu ochiul dușman cată sus prin pomi, jos prin tufiș

Iar un uliu la porumbul ce prin aer se avântă

Cată plin de dușmănie și-l pândește pe furiș.

 

 

O POVESTE

În valea ce plânge în plâns de izvoare

Când ziuă e-n lume și-n ceruri e soare

Și glasul de codri o-ngână plângând

Un nume de fată ca dânsa chemând,

 

În valea ce spune, când noaptea e-n fire,

De-o lacrimă scursă din chin de iubire,

O dalbă copilăveni la izvor

Cosița să-și spele în cursu-i ușor.

 

În apă o piatră la fund ea zărește

O piatră-regină, ce viu stralucește,

Și-ndată o scoate cu mâna ei albă

Și-n satul de-aproape se duce, întreabă,

 

Pe Rada bătrâna ce știesă cate

Și-n stele, și-nvatră, și-n ape curate;

„E piatră frumoasă, e mărgăritar”

Ei zise bătrâna – privindmândrul dar:

 

„E lacrima albă din gene vărsată

În valea cea tristă de-un înger de fată

Păstreaz-o la sânu-ți căci ea te-a feri

De-a fi înșelată, când tu vei iubi!”

 

 

ÎN NEANTUL 

În neantul de apururi te aflai așa de bine

Cofundat în vecinicie rece și nesimțitor

Nici plăcere-nșelătoare care trece precum vine

Nici durere nemiloasă cu-al ei zbucium zdrobitor.

 

Și-ntr-o zi pe-această lume te-au adus fără de voie

Ăntrupându-te din lumea fericitei neființi,

Și-ai venit, nevinovatul, la povară și nevoie

Și-mplinești pedeapsa vieței moștenită din părinți.

 

Pentru ce? Pentru ca însuși s-aduci pe-alții după tine

Și ei tot așa să facă păn-la cel din urmă rând

Chin din chin să se reverse peste valea de suspine,

Și-astfel să se vecinicească suferința pe pământ!

 

 

ZADARNIC…

Pe aripi de gânduri, te-nalți peste fire,

Te-avânți cu-ndrăzneală dincolo de sori;

Sătos să știi toate prin nopți fără zori

Pășești orb, nemernic pe căi de peire.

 

Și simți, în durere, că nu-i cu putință

Să treci printre neguri, căci nu vezi nimic;

Și totuși, pitic,

Pricepi neînțelesul ascuns în dorință.

 

Vai! uiți, fără minte ce ești, că pământul

Te ține la sânu-i în lanțuri legat,

Să-ți fie sicriu și să-ți fie și leagăn ți-e dat,

Iar gânduri nebune să bată ca vântul…

Vă recomandăm să citiți și:

POEȚI CONTEMPORANI CU EMINESCU: CAROL SCROB, OFIȚERUL SENTIMENTAL

POEȚI CONTEMPORANI CU EMINESCU: IOAN S. NENIȚESCU ȘI VERSUL PATRIOTIC

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza