full screen background image

Stau acasă și povestesc: Ipoteștiul și noi – de Maria Gurău

Maria Gurău, absolventă a Facultății de Litere,  ciclul II, Master, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, ne-a trimis acest text despre Ipotești, despre regretul ei că a amânat venirea la Ipotești, îndemnându-ne să trecem în agendă o vizită obligatorie la Ipotești.

Ipoteștiul și noi

Ipotești – pentru cineva o destinație, pentru altcineva – casă, pentru unii – o enigmatică amintire, pentru alții – o vibrație de dor, pentru mine, însă, Ipoteștiul este o regretată amânare. Timp de doi ani îmi tot spuneam că „în week-end-ul următor merg la Ipotești”, iar în ziua cu pricina găseam neîntârziate scuze pentru a lăsa pe altă dată vizita. Motivele amânării oscilau între serioase (pregătire pentru examen, repetiții la teatru, ture neprevăzute la muncă) și neserioase (somnul dulce de dimineață, ieșiri cu prietenii). De fapt, ca om al amânărilor ce sunt, regretele mă iau pe sus în această perioadă incertă prin care trece umanitatea. Amânarea plecării la Ipotești este, totuși, una dintre cele mai răzbunătoare. Nu mă supăr. Accept asaltul remușcărilor. Sunt vinovată și sper să însușesc bine lecția. De ce îmi toarnă atîta amar în suflet anume faptul de a nu fi mers la Ipotești? Fiindcă Ipoteștiul nu este un loc oarecare pe harta  României, Ipoteștiul nu este o simplă comună din județul Botoșani. Ipoteștiul, prin Casa Memorială „Mihai Eminescu”, reprezintă un tezaur pentru toți cei dependenți de arta cuvântului, pentru cei care s-au pătat de rima eminesciană, pentru cei care împărtășesc caracterul pasionat ce se desprinde din poemele marelui scriitor. Acest colț de lume păstrează legătura cu Mihai Eminescu, la fel cum o face, de altfel, și opera sa.

Școlarii ar putea crede că exagerez când vorbesc despre torturarea căreia mă supune regretul de a fi amânat călătoria în satul lui Eminescu, la fel ar putea gândi și alți oameni de treabă care au interacționat mai puțin cu opera poetului, or eu nu fac decât să-mi exprim întocmai sentimentele, căci după un curs conferit autorului, predat cu multă pasiune de doamna profesor Maria Șleahtițchi, nu ai cum să nu îți dorești cu ardoare să cunoști și mai mult despre el, să nu te limitezi doar la informațiile oferite de cărți, să mergi pe străzile pe care a mers sus-numitul altădată, să te afli în locul în care a copilărit, să vezi cu proprii ochi lacul codrilor albastru, să te încerce migăloasa așteptare a unei șoapte, să treci pe lângă codrii fără soți, codrii Baisei care stau și astăzi martori unei iubiri dureroase, să te încerce chinul pierderii mergând pe lângă ei, căci aceștia sunt imprimați de suferința morții iubitei din adolescență care l-au făcut să trasară-adânc la întristarea ei, să vezi cum luna iese dintre codri, nicăieri luna nu este mai plină de viață decât la Ipotești, aici luna se naște, crește și descrește sub ochii poetului, să te lași purtat de farmecul unei lumi demult apuse, dar totuși vie. Vie prin poezie, vie prin acel lac, vie prin Casa Memorială, care, chiar dacă nu a păstrat pereții în care a trăit Eminescu, este clădită în baza originalului și pe locul celei autentice. Părerile despre locul unde a trăit Eminescu sunt împărțite, totuși. Există voci care susțin că familia Eminovici a trăit la Ipotești din 1850 până în anul 1878. Potrivit acestor adepți, tatăl lui Eminescu a cumpărat o moșie pe care a construit o casă cu trei camere. Sunt, însă, și păreri potrivit cărora Mihai Eminescu se naște la Botoșani, în casa lui Gheorghe Andriescu, iar la Ipotești își petrecea doar verile copilăriei sale. Nu puteau rămâne iarna acolo din cauza faptului că nu aveau condiții favorabile. Casa avea mai bine de 60 de ani și nu fusese mult timp locuită de cineva. Monica Andronescu susține, în articolul „Ai fost, ești, vei fi totdeauna”, publicat în revista electronică jurnalul.ro, că abia în anul 1855, tatăl poetului a clădit o nouă constrcție, după ce a vândut averea de la Botoșani. De partea cui este adevărul râmâne a fi un mister. Cert este faptul că din anul 1992 românii (și nu numai) au la dispoziție Memorialul Ipotești, unde fiecare îl poate întâlni pe Eminescu.

De asemenea, când mă gândesc la Ipotești, mă gândesc inevitabil și la biserica din lemn, care a fost, în trecutul îndepărtat, biserica familiei Eminovici și care se află în curtea Memorialului. Biserica a fost cumpărată de către mama poetului, Raluca Eminovici. Aici sunt de regăsit unele obiecte care l-au aproiat de cele sfinte pe Mihai Eminescu. Această biserică își are farmecul său aparte în magia Ipoteștiului. Mi se multiplică bătăile inimii în momentul în care îmi imaginez cum intru în acest lăcaș, cum înmărmuresc văzând cristelnița în care a fost botezat Mihai Eminescu la Uspenia, văzând icoanele cărora s-a închinat copil fiind, cum mă las invadată de mistica străbună, cum m-aș desprinde de realitatea în care trăim pentru a mă  cufunda în trecutul rustic, pentru a fi parte a ceea ce a fost cândva, pentru a simți strânsa legătură de altădată dintre om, natură și Divinitatea, pentru a gusta din fericirea acelui om de demult, care avea grija câmpului și a sufletului, care își făcea ordine în curte și inimă nu doar în Sâmbăta din ajunul Paștelui, ci în fiece sâmbătă din ajunul Duminicii, care Duminică era sfântă, consacrată Cerului, odihnei, meditațiilor. Cum e să te știi parte a unei astfel de realități? Este de vis. Este fabulos. Mirific. Magnific. Neobișnuit de deosebit și firesc în același timp. Mega-frumos.

Prin urmare, Ipoteștiul scrie o nouă istorie. O istorie a tinerelor talente, a unor suflete distincte, sensibile și rafinate care se întrunesc periodic pentru a oferi continuitate acestei noi istorii începute din momentul în care Casa a devenit Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”. Cu fiece vizitator, Ipoteștiul se îmbogățește, căci curiosul își lasă amprenta sufletului său în acest micro-univers, pe de o parte, iar pe de altă parte, fiecare nou-venit ia Ipoteștiul cu sine, îl duce acasă, îl împarte cu cei apropiați, cum se împarte pâinea, încearcă să le transpună marea majoritate a celor văzute și trăite, dar ceva păstrează (egoistul), totuși, doar pentru cosmosul său lăuntric – emoția, profunda emoție trăită acolo. (Scriu aceste rânduri și conștiința îmi spune: „Alo, dar n-ai fost la Ipotești”. Adevărat. Dar am făcut o analogie cu ceea ce s-a întâmplat cu mine după ce am vizitat, pentru prima dată, Teiul lui Mihai Eminescu și Casa lui Pogor la Iași. Locuri pe care le vizita ades).  De fapt, noi, studenții (în special cei interesați de scrierile eminesciene), ne aflăm într-un raport de inetrdependență cu Ipoteștiul și cu muzeul dat. Această relație nu trebuie dezechilibrată, căci este vorba despre un circuit cultural, care se alimentează, mai ales, prin generațiile noi, prin interesul pe care îl au reprezentanții ei pentru universul Geniul Pustiu care încă ne „bântuie”. Este absolut uimitoare actualitatea scierilor poetului și mai surprinzătoare sunt noile interpretările care se dau textelor sale. Iar asta se datorează succesorilor care revin iar și iar la poeziile marelui scriitor, găsindu-le tot mai „sucite” și descoperindu-le alte mesaje, imagini, sugestii… În acest sens, contează foarte mult existența Ipoteștiului, existența Memorialului, existența posibilității de a te pătrunde de aura eminesciană prin mijlocirea unor obiecte și locuri, care înlesnesc, uneori, decodarea unor texte. Ipoteștiul, în contextul dat, poate fi definit, metaforic, ca un dicționar emoțional-eminescian sau – o mașină a timpului condusă de acea emisfera umană care i-a permis lui Dionis să se detașeze de realitate și să descopere noi orizonturi. Căci, după cum susține Eminescu, nu exită timp, trecutul, prezentul și viitorul sunt de regăsit doar în lăuntrul sufletelor umane. Așadar, venind la Ipotești ne aigurăm un bilet de călătorie în timp. Această comună ne ofera șansa de a ne lăsa pradă  visării ca Sărmanul Dionis. Ne cufundăm într-un profund vis. Nu contează dacă acesta va dura o oră, două, o zi, o noapte, o săptămână, intensitatea trăirilor ne va face să percepem timpul petrecut acolo asemeni unei vieți întregi sau a unei copilării zglobii și înflăcărate, căci clipa devine veac. Totul se anulează pe moment, nu contează ceea ce ne înconjoară în acel loc. E noapte, ne plouă și ne fulgeră în suflete până a ajunge într-acolo. La Ipoteși, însă, decorul se schimbă pe scena lumii, plaoia se oprește, cerul se înseninează, iar gazda se transformă în a șaptea pagină a cărții lui Zoroastru și ne inițiază în tainele unei eternități culturale. În lumea nouă în care intrăm, trăim o nesfârșită desfătare, fiincă ne aflăm pe un plai râzând cu iarbă verde, unde prin fața ochilor ni se perindă fragmente din macro-universul eminescian. Nu are cum să fie altfel, deoarece totul este inspirație, totul pare desprins din poeziile cu care ne-a copleșit. În vreme ce somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună, noi vedem, aici, Luceafărul răsărind, îndrăgostindu-se, coborând, revenind, zbuciumându-se. O vedem pe Cătălina incapabilă să înțeleagă chemarea Luceafărului. O întâlnim pe Blanca, copila nefericită, născută din nevrednică iubire, care nu acceptă să ispășească păcatele părinților săi în schitul Sfintei Ana și alege să rătăcească în codri cu un Făt-frumos din Tei. La mijloc de codru des încremenesc călătorii, simțind cum se pătrund și de lună și de soare/ și de păsări călătoare/ și de lună și de stele/ și de zbor de rândunele. Cutreierând pădurile în căutarea lui Eminescu, se culcă ades lângă izvor și totul se transformă într-un rai din basme printre pleoape. Toțicei care vin la Ipotești acceptă cu drag această provocare, altfel nu s-ar întoarce, peste ceva timp, la Memorial. De altfel se supun unei băi de beatitudine culturalo-istorică.

În altă ordine de idei, a merge la Ipotești înseamnă a recunoaște că ești român, înseamnă a fi mândru de originile tale, a fi mândru de faptul că ești de un neam cu ultimul romantic al Europei. Venind aici îi aducem un omagiu, îl redescoperim și ni-l apropiem și mai mult, trăind unele emoții care l-au definit ca om. Acest Luceafăr al poeziei merită efortul fiecăruia de a ajunge la Ipotești. Răsplată este mega-valoroasă, pe lângă voiajul imaginar garantat, ne delectăm la Memorial cu o bogăție nebănuită – caietele poetului. Este o fericire aparte să vezi cu proprii ochi foile pe care stau înscrierile făcute cu penița de Mihai Eminescu. Iar dacă stăm să calculăm câți ani s-au scurs din momentul în care el și-a umplut lada cu manuscrise, conștientizăm gigantica valoare a scrierilor. Așadar, să ne trecem în agendă o vizită obligatorie la Ipotești după înlăturarea stării de urgență, pentru a avea conștiința de român împăcată, pentru a fi un român care își cunoaște iubește, slăvește și promovează atât cultura, istoria, cât și pe cei care au scris această istorie și au contribuit la conturarea tezaurului nostru cultural.

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza