Trebuie să recunosc că discursul lui Tusk mi-a plăcut atât de mult, încât aș putea să scriu vreo zece doze de educație despre el. Și asta pentru că îmi place să scriu despre lucrurile bune, mai mult decât despre cele mai puțin bune. Conștientă fiind că ambele categorii îi inspiră pe cei care le aud sau le privesc. E ca și cu știrile de la televizor. O trăznaie prezentată în ,,știrile de la ora 5” îi va inspira în egală măsură pe câțiva dintre cei care le privesc, așa cum performanțele unora prezentate arar îi pot inspira pe câțiva dintre cei care își doresc să facă lucrurile mai bine.
Prima întrebare care mi-a venit în minte, ascultând discursul președintelui Consiliului Uniunii Europene, a fost cine o fi fost românul inspirat care i-a scris discursul. Apoi mi-am spus că lucrul acesta chiar nu are importanță. Ceea ce este important este că a vrut să prezinte un astfel de discurs la București, străduindu-se mult să-l rostească în limba română, așa cum a făcut și în cazul bulgarilor, slovenilor sau estonienilor.
Mai are sens să vă spun că m-am întrebat adesea de ce primul ministru al României, printre numeroșii angajați care cheltuie de pomană banii statului, nu are și unul care să-i scrie discursurile? Apoi mi-am zis că s-ar putea să aibă unul, la fel de neinspirat în a scrie, cum este și dumneaei în a-l citi. Iar lucrurile sunt tardive la acest moment. Cum ar fi să auzi după luni întregi de gafe din gura primului-ministru un discurs inspirat? Câtă credibilitate ar avea?
Din discursul doamnei prim-ministru de la Ateneu am rămas cu dorința pe care a exprimat-o în mod repetat, legată de faptul că ne dorim noi, românii, să fim respectați. Că ne dorim să fim parteneri egali. Și am mai rămas cu promisiunea de a demonstra că România își merită poziția în care a ajuns la acest moment… Dacă am învățat ceva de-a lungul timpului, este faptul că niciun om nu poate fi egal cu altul. Și asta pentru că este unic. La fel și cu națiile. Iar dacă vrem să fim undeva aproape de poziția altor țări, ar trebui ceva mai mult decât promisiunea că vom demonstra că merităm egalitatea. Ar trebui și ceva fapte responsabile. A… a mai exprimat o dorință doamna prim-ministru. Ca țările mai slabe din UE să fie ajutate să fie puternice. Păi… cum e cu poziția de egalitate? Ori suntem egali ori suntem mai slabi? Și când vreodată cel puternic l-a ajutat pe cel slab să-l ajungă din urmă și să-i devină egal?
Aș fi vrut să spun că și discursul primului-ministru al României m-a suprins plăcut. Dar nu a fost așa. Nici prin conținut… și nici măcar prin faptul că a vorbit neobișnuit de mult… de două ori mai mult decât Donald Tusk. Și asta pentru că a spus doar vorbe, care deși exprimate în limba maternă, au rămas doar vorbe… fără să rezoneze emoții.
