Volumul de debut al Dianei Cornea, „Setări avansate de lumină” (OMG, 2022), se remarcă prin vizualitate. De la poem la poem, secvențe dintr-un real transpus în pixeli se desfășoară formând filmul al unei cotidianități în care umanul pare să fie, dacă nu substituit întru totul, oarecum periferizat. În locul notației directe a realului, tehnică valorificată cu asupra de măsură de poeții tineri ai momentului, aici este preferată notația mediată de ecranul telefonului sau camera de luat vederi, rezultând un soi de proiecție digitală atât a eului și a tot ce este omenesc („Feeling Spacey pe fețele noastre/ e party rave și ciripit de păsărele/ atunci când rămânem singuri/ așteptăm ceva înălțător/ să demoleze adicția/ f bună/ luăm racheta mecanică/ ne proiectăm digital” – „Setări avansate de lumină”; „în captări de imagini mă ajustez” – „e seacă vremea în bergamo”), cât și a cadrului din care face parte această entitate purtătoare a însemnelor umanului („scurtcircuit la tabloul electric/ coșmarul, meditația, studioul și veranda lui Lynch/ unde stă afară-n tăcere și fumează mult/ înconjurat de fluturii de noapte ce se zbat deasupra lui/ pâlpâind aproape viziunea luminată” – „baby eraserhead”). Diana Cornea propune astfel o poezie originală tocmai prin această substituire a autenticului cu proiecția.
Îndeosebi imaginile vizuale prezente aproape în fiecare vers fac din „Setări avansate de lumină” „un debut cinematic și cu filtre poetice de mare efect”, cum menționează Andreea Pop într-o cronică din „Vatra”, Diana Cornea reușind „să își gestioneze cam toate coregrafiile poetice sub forma unor miniaturi cu execuție perfectă, atent calculată, care sună și, mai ales, arată bine, prin felul în care rulează imagini și lucrează cu percepții. Aproape toate versurile funcționează ca niște descrieri ale unor instantanee volatilo-narcotizate, construite cu un hedonism vizual care mizează puternic pe mici epifanii superioare, care contribuie, toate, la o reverie cu accente botanice, pe alocuri („mătasea broaștei”), când nu industrial-decadente, care străbate «extenuant de frumos» volumul”. Imaginile, chiar dacă rezultă din observația atentă a realității înconjurătoare („în ultima vreme când mă trezesc/ devin tot mai impresionată de momentele/ de observație/ decât de acțiunea de vis”, se confesează autoarea în „sarcini delicate”), par să reconstituie mai curând ambianțe onirice. Diana Cornea excelează în evocarea/inventarea unor spații în care vegetația crește și se regenerează într-o luxurianță ireală, ca în filmele 3D. Iată câteva exemple: „umbra înmoaie împrăștiată/ în jos pe zid și pe copaci// marea rigidă. împinsă din coastă/ se revarsă afară/ strecurătoare/ printre tulpini gălbejite// umezeala pământului/ unde alcătuirile căpătară greutate și limite/ precise. profiluri/ încloțite, până la creștere și înflorire” („Moody Morning Cognito”); „apăsătoare vârtejuri când vântul apleacă iarba/ și-o așează în semicercuri// se pot cufunda în învelișul spontan/ al drumurilor largi// cele mai neașteptate mirosuri/ puful de salcie sau puful de păpădie/ purtat departe/ împresurând/ pe margini sau colțuri// până-și schimbă culoarea/ atrag îngrijorare, tulburând starea// pentru regenerare/ flori presate natural” („Seceta”); „sunt libelule turcoaz aproape de sol/ fluturi cameleon în ritualuri organice/ _explozii din care nu te poți desprinde/ ce predomină până la amețeală// într-un cadru soft ales” („mătasea broaștei”); „insecte-n framework cu aripi de sticlă subțiri/ molii lipite de spatele frunzelor. Pietre plate/ rotunde intens colorate/ vișiniu_ și printre flori pătrunși/ gândăcei de smarald – ca o povară/ straniu bălăngănind la ureche” („dealuri în culori închise”). Suntem surprinși, observă Adelina Pascale în cuvântul însoțitor de pe prima clapetă a cărții, „înaintea unui zoom in, unde apropierea adaugă detaliile inițial ascunse în gross-plan. Animalele și plantele sunt secționate de lumină și urmărite în elementul lor. Centipedele, caracatițele, salamandrele, vegetația abundentă și zodiacul chinezesc sunt dinamul care aduce volumului energie inepuizabilă, proprietăți regenerabile”.
Mișcările în stop motion ale elementelor naturii devin și mai spectaculoase atunci când li se adaugă culoare, or jocurile cromatice animă poemele, atribuie concretețe imaginilor derulate pe „ecranul” paginii: „la prima zăpadă/ ne-am dezbrăcat amândouă// albastre femeia păianjen/ visând în etape la distrugerea turnurilor/ la existențe purtate sub pământ”; „– păstrează culoare/ verde smarald”; „– păstrează filmul/ cu cadre roșii în care totul/ se sfârșește/ într-o casă mică cu pereții mânjiți/ pe dinafară”; „lucruri ciudate ni se arată/ printre construcții de alb orbitor/ peisaje din care pot doar să absorb/ lumină cu lungime de undă specifică/ spectrului roșu apropiat de infraroșu/ de fuziune spre albastru închis”; „cu inimioară mov sau/ cristal verde deasupra capului”; „flux de amintiri pe portocaliu”.
Dincolo de aceste încadraturi, fascinante prin luxurianța și cromatica lor, se ascund drame ale contemporaneității, pe care Diana Cornea, deși discret, le punctează cu exactitate. Pe de o parte, este invocată deformarea sau anularea individualului sub impactul unui mediu tot mai invaziv și mai depersonalizant: „noi le-am numit generic/ sarcini delicate/ aceste captări în care mediul/ (fie el și artificial) primează/ unde implicarea personală nu contează/ de altfel, nici nu prea există” („sarcini delicate”); „un alt oraș și mai aglomerat mă strivește/ acum în reflexii/ mă formează exact cum mi-am dorit” („e seacă vremea în bergamo”); „priveam fascinați trecerea prin stări” („contactul cu solul a fost cel mai dificil”). Pe de altă parte, se sugerează necesitatea revenirii la corporalitate, ca modalitatea de restabilire a identității: „dimineața e verde și plantații foarte mici/ corpul începe să te recunoască” („Setări avansate de lumină”); „îți transmit mental/ {mirosul corpului/ vibrație stranie puternic/ pe constelații albastru cobalt// în tremur/ cătălina și adriana torc electric/ (proiectează dragoni în vis obositor)” („contactul cu solul a fost cel mai dificil”); „iubirea rezumată/ cât mai aproape de striații// pe creier/ cu sfârcuri steluță/ mișcări circulare la favorite/ și senzația că poți spune ceva important” („VENUS FLY”). În acest fel, cartea devine, cum bine remarcă Andrei Dósa, „filmare în time-lapse a unui experiment al intimității. Înscenarea și reasamblarea unor trăiri și atracții într-un hiperspațiu cu protecție totală, filtre de lumină, scurtcircuitări senzoriale și cognitive. Urmată de o decantare organică, un cadru soft ales, un transfer al afectivității asupra naturii și a prezenței în natură, dizolvarea în vulnerabilitate și destindere”.
Cu privirea îndreptată către natura aproape neafectată de om sau, dimpotrivă, către orașul aglomerat, dar lăsând tristețile și neîmplinirile să se insinueze în acest „film” aparent lipsit de prezența umanului, Diana Cornea creează poeme rafinate, inteligente și, în același timp, sensibilizante. Un debut promițător.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
