Vlad Beu debutează cu un volum – „Mamifere subatomice”, Tracus Arte, 2022 – în care biografismul confesional, construit pe un imaginar dacă nu traumatic, cel puțin angoasant, determinat de spațiul sumbru al Bucureștiului anilor ʼ90, face casă bună cu relatarea experiențelor cibernetice trăite de un personaj poematic pentru care lumea jocului video ține locul realului. Liantul dintre aceste două planuri, aparent incongruente, este preocuparea pentru (re)inventarea sau (re)crearea lumii, reale sau virtuale, și resetarea sensibilității ca formă primordială de supraviețuire. Altfel zis, ni se propune o poezie în care, ca în oglindă, emoțiilor umane și experiențelor de viață reală li se găsesc corespondenți în algoritmii virtualității cibernetice, anulându-se de fapt granița dintre cele două dimensiuni. Cum bine remarcă Mihók Tamás într-o cronică din „Familia”, este o poezie „structural insolentă față de modelele poetice tradiționale, una care, înainte de a fi creată (generată?), pare să-și fi optimizat parametrii în funcție de posibilitățile dimensiunii virtuale în raport cu emoțiile umane. Expresia poetică, livrată algoritmic, este aici supusă unei strânse concordanțe dintre memoria naturală și cea artificială, coagulând un tip de abstracțiune tributar percepției hibride”.
„Corporația creației” pare să fie imaginea centrală a cărții lui Vlad Beu, scenariile cosmogonice reluându-se de la un poem la altul, fie că este invocat jocul Creatorului cu lumea (cu orașul, mai exact), fie că se descrie jocul IT-istului cu lumile de pe ecranele albastre. Impresionează perspectiva asupra acestor scenarii, Vlad Beu reușind să mențină tonusul poeziei datorită ironiei subtile de care dă dovadă și aluziei rafinate pe care o mânuiește cu multă abilitate. Creatorul suprem apare în „Mamifere subatomice” ca un dumnezeu ușor neglijent, ușor sfidător în jocul de-a geneza, iar din această ignorare primordială pare să apară Bucureștiului periferic, cu toate neguroasele sale. Poemul care deschide volumul – cu titlul omiletic „la început (nu) a fost cartierul” – impune această perspectivă, pornind de la o referință culturală: „într-un filmuleț pe youtube/ slavoj žižek parafrazează un filozof/ nu-și aduce aminte numele lui// spune că dumnezeu/ a fost un programator/ leneș// nu și-a bătut capul să implementeze/ să dea un sens, să lege firele/ acelor părți unde a presupus/ că nicio pată de lumină/ nu va ajunge vreodată// i s-a rupt domnului de zonele periferice/ subatomice /…/ acolo m-am născut eu// între blocuri în cartiere în betoane în antenele parabolice/ în zidurile muie dinamo// creatorul meu a venit în grabă/ să meșterească ceva din mers/ mereu la o jumătate de pas/ în spatele ochilor mei// văd partea neîncepută a realității”. Ultimul text din carte, avânt ca titlu sintagma finală din fragmentul citat mai sus, preia câteva imagini din acest scenariu, conferind structurii volumului caracter circular și dezvăluind totodată tendința autorului de a reconfigura unele secvențe temporale și experiențe definitorii nu doar pentru biografia „personajului” său, ci și pentru societatea românească în general: „rămâne doar visul/ mă trezesc/ îmi scutur poligoanele/ mă întorc în materie primă/ înapoi în accelerat/ între blocuri, în cartiere, în betoane// în partea neîncepută a realității”. În „insectar cu vibrații”, este reluat „tabloul cosmogonic” din primul poem („a venit în grabă dumnezeu/ între blocuri în cartiere în betoane în antenele parabolice/ în zidurile muie dinamo// a îmblânzit cu gumă turbo/ șuturile în fund ale băieților mari// a făcut să curgă cico din cișmelele portabile /…/ ceva mai târziu, dumnezeul meu s-a retras într-un fel/ cam la modă/ ca o apariție a lui michael în sens contrar/ un insectar de vibrații reîntors în casetofonul cu căști/ a lăsat contactul direct cu viața ascuțită/ care taie de la distanță/ contactul cu biologia chinuitoare/ chimia care liniștește”), dar, ca în oglindă, apare și un creator alternativ (un noi colectiv) care, având o perspectivă tehnocentristă asupra lumii, își asumă libertatea de a reseta periodic această creație imperfectă („noi în anul 2000/ cu degetul lung pe întrerupător/ ne-am resetat/ de câteva ori/ stăteai în fotoliu în garsoniera noastră etaj 8/ nemișcat meștereai niveluri noi/ pe bandă rulantă/ cu voința asta a ta o să ajungi departe/ voiam să te încurajez, dar nu puteam/ eram atins de o tristețe ascunsă/ în fisuri mici/ a supraviețuit –/ gândaci de bucătărie/ care m-au pus pe pauză/ câteva cadre”).
Eul-demiurg ce operează cu pixeli apare și în alte poeme, fiind în poziția marginalului, a celui care-și găsește refugiu la periferie sau, mai curând, la granița dintre real și virtual: „alungat din propriul centru/ la periferie/ sunt regele relativului/ trăiască regele refugiat/ din exil îmi montez împărăția/ în fotoliu sparg semințe/ de floarea-soarelui// de la distanță cu degetul mare/ dirijez milioanele de beculețe/ care își schimbă culoarea/ eu starea de 24 de ori/ pe secundă” („semințe de floarea-soarelui”). Iar tablourile cosmogonice care se produc, fie prin dirijarea pixelilor, fie prin săvârșirea așa-zisului ritual al cuiului, sunt de-a dreptul copleșitoare prin vizualitatea și palpabilitatea lor: „cuiul, ni se atrage atenția, se pasează întotdeauna/ în sensul acelor ceasornicului /…/ bulevardul tremură transpiră/ scutură picăturile de ploaie/ o să sfârșească pe burtă ca o clătită manevrată/ cu îndemânare/ un așternut compromis întors pe partea nefolosită// nici măcar tu nu stai degeaba/ inserezi în grabă pe bulevard o supernovă” („cu un cui mai aproape de tine”).
„Mamifere subatomice” este o carte despre anularea granițelor dintre amintirea autentică și reconstituirea trecutului prin intermediul pixelilor („cincizeci de mii de boabe de orez/ într-o pungă de un kil/ pe masă înșir un caroiaj/ rezoluție mică// pictez o bunică într-o curte/ pe-un scaun în Mediaș”), dintre realitatea adevărată și cea virtuală („un filozof care s-a născut și a murit în efes/ ne spune că nu te poți scălda de două ori în aceeași apă// de la etajul 8 privesc hipnotizat fluviul// are dreptatea lui filozoful/ de level mare// pentru noi peste tot// no fall damage-ul a fost activat”). Este și un poem al Bucureștiului, oraș la care autorul se raportează cu tandrețe, chiar dacă la început îl descrie ca pe o gafă cosmogonică: „orașul mille-feuille/ modestul meu bucurești/ are cearcăne în țesături”, „orașul meu de companie”. Este și o încercare de explorare a propriei interiorități prin transpunerea în imagini a unor stări mai dificil de exprimat: „sunt lăsat/ să-mi imaginez interiorul/ bărbaților la 40/ nu erau perfect exteriori/ în întuneric adânc/ înăuntrul lor un arici/ fragil orfan mofturos/ (cu alți arici la interior)/ încărca ácele furiei în sângele bărbaților/ la 40”.
Dintr-o carte bună de poezie, cititorul se alege cu câteva versuri memorabile, în care se concentrează, de fapt, poeticitatea întregului volum. În „Mamifere subatomice” se pot descoperi mai multe astfel de flash-uri poetice, fie că sunt produse ale ambiguității lingvistice și ironiei („ai fost la buda/ de la colț de unde te-ai/ întors zeificat”, „interfața sinelui febrilă de la primele ore”), fie că definesc încercarea personajului poematic de a-și reconstitui identitatea („vladul zilnic ridică în spate vladul de ieri/ și tot sacul lui cu vlazi”, „matrioșka sacilor cu vlazi”, „în așteptarea potopului/ îmi chem toate animalele înăuntru/ două câte două”) sau de a-și vizualiza stările („mă vezi cotind fluture dinspre griviței/ mă târăsc omidă la traian”), fie că sunt – da, da, în această lume a postumanului – declarații de dragoste, pline de delicatețe și sensibilitate („noi doi pui de maimuță/ culegem păduchii unul altuia/ ba licurici zici tu/ bucăți mari de lumină”, „aș vrea să primesc o notificare de fiecare dată/ când te gândești la mine”). Altfel zis, Vlad Beu e poet. Iar experiența de IT-ist îl ajută să-și potențeze, să-și diversifice și să-și rafineze imaginarul. Abia aștept să-l citesc la nivelul următor.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
