N-am fost de multă vreme pe litoralul românesc. N-o spun cu mândrie, dar nici cu rușine. Pentru că am ales alte plaje, nu dintr-o fiță care să mă ducă pe Coasta de Azur sau prin Maldive, dovadă a bunăstării. Dimpotrivă! Am ales doar locații care mi-au oferit calitatea serviciilor, în raport cu prețul plătit.
Adică o plajă pe care n-am întâlnit contemporani cu Flick Domnul Rimă vânzători de porumb fiert acum 2 zile sau de gogoși zvântate de briza mării, o plajă pe care nu se dă startul la 6 dimineața pentru a-ți marca proprietatea pe șezlongurile pe care n-a fost lăsat deja prosopul nefolosit în cameră de cu seară, pentru a fi cât mai aproape de val. O plajă în care oamenii nu îndeasă adânc mucurile de țigară și pe care nu-și lasă paharele golite de bere la mila valului.
Am ales de fiecare dată locații în care să am șansa de a fi tratată cu respect de vecinul de șezlong, chiar dacă nici unul dintre noi nu suntem îmbrăcați în hainele de la birou.
Și dacă, până acum, mai aveam speranță că va veni vremea când voi vedea marea de pe litoralul românesc, căci toate ar putea fi reglate prin reguli mai stricte aplicate în viitor, ultima știre legată de plaiurile autohtone mi-a tăiat orice speranță. Căci nu mai ține de reguli și legi venite din exterior, ci de educația pe care ai adunat-o înăuntrul tău.
Poate ați auzit-o și dumneavoastră… E legată de ultimul strigăt ce se aude de pe plajele noastre, când marea e mai furioasă: “Salvați salvamarul!” Chiar așa! Strigătul nu e despre teribilistul care s-a avântat în valuri, eventual și cu un copil în cârcă, deși steagul roșu e ridicat. E despre salvamar. Acela care, după ce și-a dat sufletul scoțând voinicul dintre valuri, e luat la palme la figurat ,dar și la propriu, pentru c-a îndrăznit să-i fluiere a avertisment și chiar să-l scoată dintre valuri. Despre salvamarul acela care a stat o zi întreagă în soare și-apoi s-a aruncat în valuri. Nu-l plânge nimeni pentru asta, căci e job-ul pe care și l-a ales peste vară. Dar să-l îmbrâncești pentru că și-a făcut meseria spre binele tău, asta chiar mi se pare puțin prea mult.
Prea mult pentru mine. Prea mult ca să-mi doresc un sejur complet la malul Mării Negre, în dreptul țării în care viețuiesc. Și nu mi-e rușine că nu merg la marea noastră, ci mi-e rușine pentru cei care o fac având un astfel de comportament, căci deși e concediu, continui să zic că educația nu trebuie lăsată acasă.
