“Poeți contemporani cu Eminescu” este un proiect al Memorialului Ipotești- Centrul Național de Studii “Mihai Eminescu”
Lucreția Suciu (n. 3 septembrie 1859, Oradea – m. 5 martie 1900, Oradea) este fiica protopopului Petre Suciu și a poetei Maria Suciu, în a căror casă de la Ucuriș s-a ținut un mic cerc literar, la care obișnuiau să participe George Coșbuc, Gheorghe Bogdan-Duică, Aurel Popovici. Cultivată, cunoscătoare a limbilor franceză, germană și maghiară, a debutat în anul 1884, în revista „Familia” (nr. 28, din 8/20 iulie), cu poemul Suvenir, inclus la rubrica „Lira femeiască”, unde își publica poemele și mama sa începând cu 16/28 aprilie 1867. Până în 1895, a publicat cu regularitate poezii în „Familia”, iar în anul morții lui Mihai Eminescu, 1889, la Sibiu, îi apare, sub îndrumarea mentorului său Gheorghe Bogdan Duică, prima (și singura) carte de poezie – intitulată Versuri și conținând 67 de texte –, pe care Titu Maiorescu a considerat-o „primul simptom al renașterii” culturale ardelene.
După o decepție uriașă în dragoste (a fost logodită timp de șapte ani cu un căpitan român din armata austro-ungară, de care s-a despărțit însă), Lucreția Suciu s-a căsătorit, în 1891, cu Wilhelm Rudow, doctor în filozofie la Halle, autor al unei istorii a literaturii române în limba germană. Cei doi și-au petrecut primii ani de căsnicie în localitatea natală Ucuriș. Iată cum o surprinde pe străzile Ucurișului Teodor Neș: „Îmbrăcată în costum național, cu cosița adusă înainte peste umeri – părea un fragment dintr-un colier măsliniu – în colțul gurii cu un discret zâmbet de amărăciune și cu o sitavă licărire de fericire, Lucreția Suciu se plimba pe profoasele și îngloditele străzi ale Ucurișului, împărțind femeilor care torceau în prag, ori stăteau la sfat,vorbe înțelepte” (Oameni din Bihor, 1937).
În 1897, după ce se mută la Oradea, Lucreția Suciu și Wilhelm Rudow editează „Foaia literară”, o revistă săptămânală care a avut 30 de apariții și la care au colaborat G. Coșbuc, Maria Cunțan, Il. Chendi, I. Stanca. Poeta a mai publicat versuri în „Amicul familiei”, „Foaia ilustrată de la Sibiu”, „Tribuna” (unde îi va apărea în 1889 și traducerea studiului Laokoon sau Despre limitele picturii și ale poeziei de Lessing). „Convorbiri literare” i-a publicat mai multe poezii în 1898. În prefața la ediția din 1892 a studiului O cercetare critică asupra poeziei române (apărut inițial în 1867), Titu Maiorescu o amintește pe Lucreția Suciu alături de poeți precum „Naum, Vlahuță, Șerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T. Robeanu, Ollănescu-Ascanio, A.C. Cuza, Bodnărescu, Coșbuc, Volenti, Matilda Cugler-Poni, Lucreția Suciu, Veronica Micle și, mai ales, Eminescu”, ale căror texte„ar trebui neapărat să figureze astăzi într-o asemenea antologie” [este vorba de „«Exemplele de poezii mai bune», care însoțeau acel mic volum de la 1867”].
..”a fost înrâurită de Eminescu”
Lucreția Suciu a cultivat aproape exclusiv poezia erotică. De o sensibilitate autentică, „ascuțită dureros de boală [s-a stins din viață din cauza tuberculozei] și de o puternică decepție sentimentală”, remarcă Stănuța Crețu, ea „a fost înrâurită de Eminescu, în poezia căruia a găsit acele tipare care conveneau simțirii sale. Astfel, a preluat motive, imagini și ritmuri, menținându-se în atmosfera poeziei eminesciene. Versurile sale se detașează totuși de simpla imitație eminesciană prin încărcătura de sinceritate care se străvede printre rânduri, prin spontaneitatea și prin delicatețea și grația specific feminine. Influențată și de romanticii germani (Lenau, Heine), pe care scriitoarea îi cunoștea foarte bine, poezia ei exprimă o melancolie ușoară, regretul dureros în fața neînțelegerii, a iubirii trecute, resemnarea. Lucreția Suciu-Rudow rămâne tot timpul la tonul sentimentalismului romantic. Muzicalitatea, limbajul elegant, discreția poeziei depășesc tot ce s-a scris în lirica feminină de până atunci în Ardeal. Versul are, pe alocuri, vioiciunea ritmurilor coșbuciene. Întunericul este o alegorie amintind din nou pe Coșbuc din Vântul sau Prahova. În câteva pasteluri, face dovada unor certe posibilități poetice: naturalețe, picturalitate a imaginii, ritm adecvat (La drum)” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). Pentru unul dintre pasteluri, Lucreția Suciu a fost apreciată și de Nicolae Iorga, care afirmă că poemul La scaldă „se poate pune alături de bucata lui Victor Hugo în Orientale”, „singur acest tablou” făcând „mai mult decât toate volumele de versuri numerotate ale unui Haralamb Lecca” (Istoria literaturii românești contemporane).
Al. Cistelecan face referire pe larg la Lucreția Suciu în volumul Ardelencele (2014), prezentând-o ca pe un cap de pod printre poetele din Ardeal („o Didonă din Ardeal” o numește) și subliniind că este autoarea care, de fapt, face „o monografe de sentiment în versuri”.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
SUVENIR
Când te-am văzut întâia oară,
O roză galbenă ți-am dat:
Tu o-ai primit, n-ai zis nimic,
Dar sufletul mi l-ai furat.
Când te-am văzut a doua oară,
A tale vorbe mi-au stârnit
În inimă o neliniște
Și gânduri fără de sfârșit.
Când te-am văzut a treia oară,
Sărmana roză-a vestejit:
Trupina ei era secată,
Iar eu cu sufletul zdrobit.
(1884)
LA UN LUCEAFĂR
Uită-ți dorul, stea frumoasă,
Și la mine nu gândi,
Raza-ți blândă luminoasă
Pentru mine n-a luci.
Floarea palidă-i departe,
Iar tu nu ești lângă ea;
Dorurile-ți sunt deșarte –
Ea azi mâine va seca.
Eu sunt floare pentru ceruri,
Tu ești steauă pe pământ,
Vei putea raza-ți s-o tremuri
Peste tristul meu mormânt.
Dar când inima-mi zdrobită
În pământ s-a așeza,
Nici acolo, stea iubită,
Să mă crezi – nu te-a uita!
(1885)
DOR
Așa de limpede și lucitoare
Plutești deasupra-mi, stea necunoscută;
Clipirea-ți gingașă nepricepută
Stârnește-mi gânduri dulci, liniștitoare.
Ești fericită-n calea ta curată,
Curată ești în traiul tău și-n vremuri;
Fără simțiri, fără dureri, tu tremuri,
Privești de-a pururi lumea-ntunecată.
Să pot trăi ca tine de tăcută,
Deasupra lumii ca și tine dragă;
Într-un moment să-ngrop viața-ntreagă
Pentru clipirea ta nepricepută.
Ș-apoi trăind în lumea nemuririi,
Fără dureri, fără simțiri ca tine,
Să tot clipesc ca tine de curată,
Și să rămână lumea-ntunecată,
Să nu mai știe nimeni de mine,
Să-mi pierd și dorul lung al fericirii!
(1888)
LA SCALDĂ
Apa-i clară, liniștită, se văd pietrile din fund.
Ea-și descinge haina albă de pe trupul cald, rotund,
Părul negru, lung și moale îl desprinde, despletește
Și privind mereu în lături, către mal încet pășește,
Surâzând și doritoare își privește-n apă chipul,
Lin picioru-și moaie-n unde și se joacă cu nisipul
Și cu spumele din margini, apoi sprinten se aruncă
Unde valul ochiu își face…
…………………………………………………………
Clipocind de semn vrăbeți stau prin crânguri liniștiți
…………………………………………………………
Soarele să o ajungă, razele și le lungește,
De pe trup să-i soarbă stropii și-i pândește toată taina,
Supărat în nori s-ascunde dacă ea-și încinge haina.
Vă recomandăm să citiți și:
Poeți contemporani cu Eminescu: Duiliu Zamfirescu, un melancolic rece
