Născut la Galați (pe 11 aprilie 1854), Ioan S. Nenițescu a terminat liceul la Iași, a făcut Facultatea de filozofie la Berlin și și-a luat doctoratul în filozofie le Leipzig (în 1887). A făcut studii etnografice și statistice asupra aromânilor; a fost profesor la Școala Normală de Institutori din București (1887), deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța (1888), inspector școlar al Bucureștiului (1892). A participat, ca voluntar, la războiul de Independență de la 1877, fiind rănit la Grivița.
A început să scrie poezii încă de pe băncile școlii.
Din 1877, este membru al Societății Junimea, iar în 1878 semnează pe paginile revistei „Convorbiri literare”. Peste șapte ani însă, intră în polemici cu junimiștii. Iacob Negruzzi îl evocă destul de ironic în Jurnalul „Junimii”: „A scris poezii lirice. A intrat ca voluntar în războiul din 1877, dar n-a putut lua Grivița cu propria sa mână, fiind rănit tocmai când era să facă această faptă. Acum studiază filozofia la Berlin. În urmă (1884) gazetar literar-politic la București, apoi profesor și dușman aprig al junimiștilor”. Activitatea de gazetar de care amintește secretarul Junimii se referă în primul rând la cei patru ani în care Ioan S. Nenițescu a condus revista „Țara nouă”, pe care a fondat-o la București în 1884. În același timp, a mai colaborat și la alte reviste: „Albina“; „Amicul copiilor“; „Lupta“; „Revista nouă“; „Românul literar“; „Șezătoarea“; „Ziarul presei“. În 1896, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
S-a stins din viață pe neașteptate, în tren, în timpul unei călătorii, pe 23 februarie 1901, fiind înmormântat la București.
Ioan S. Nenițescu și-a publicat primul volum de versuri, Flori de primăvară, la Berlin, în 1880 (reeditat în 1889la București), după care au urmat alte trei cărți de poezie: Șoimii de la Războieni (1882),Pui de lei (1891),Poezii (1911).
Primele poeme, incluse în Flori de primăvară, sunt confesiuni sentimental-lacrimogene ale unui eu suferind din iubire sau pasteluri imitându-l pe Alecsandri. Nici poeziile din celelalte cărți nu se remarcă din punct de vedere estetic, dar, având destinație evident educativă(scrise dintr-un ardent sentiment patriotic), au fost „campioanele cărților de citire, unele versuri din ele circulând autonom” (Eugen Lungu). Ele rămân însă „simple sonorizări de cuvinte mari. Majoritatea sunt versificări din istoria națională, utilizând, de preferință, versul de factură populară, altele sunt simple marșuri. Naivitatea și convenționalul personajelor istorice, care – după modelul poeziilor lui Bolintineanu – țin lungi tirade patriotice, exagerarea hiperbolică duc, fără intenție, la efecte comice” (Stănuța Crețu, în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900).
În antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu, Eugen Lungu se referă la calitățile artistice precare ale poeziei lui Ioan S. Nenițescu, amintind de ecourile pe care le-a avut în epocă: „Discrepanța dintre intenție și realizare, dintre marele patriotism și micile îndemânări poetice ale autorului erau sesizate încă în secolul trecut, când I.S. Nenițescu era propus pentru premiul Academiei cu «poema epică» intitulată falnic Șoimii de la Războieni. Rezolvată într-o chestie pseudofolclorică («Ici un soț e sfâșiet/ De tătaru-nfuriet,/ Fiindcă a îndrăznit/ Și morții a dăruit/ Pe iubita lui soție/ Ca s-o scape de urgie»), clocotind de o frenezie bufă, «poema» era o copie inabilă după Dumbrava Roșie a lui V. Alecsandri. Raportul asupra opului dilematic era făcut chiar de I. Negruzzi, care-i găsea, din delicatețe, și unele calități («limba este destul de corectă și îndeobște frumoasă»), respingându-l însă în principiu. Juriul cădea de acord cu deducția raportorului și pecetluia destinul ultrapoeticei «poeme» în termeni ceremonioși-neologici: «dl Negruzzi propune nepremiarea, și comisiunea, în unanimitate, recunoaște această opiniune»”.
O notorietate extraordinară
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu îl include printre scriitorii de la 1890-1900 care reprezintă „micul romantism provincial și rustic”, subliniind caracterul naiv al versurilor, dar amintind și de succesul de care s-au bucurat poemele sale patriotice în epocă: „Ioan S. Nenițescu a avut o notorietate extraordinară prin Pui de lei, «poesii eroice și naționale», răspândite prin mijlocirea ariilor vitejești în școli. Cine n-a cântat sau n-a declamat: «Eroi au fost, eroi sunt încă,/ Și-or fi, în neamul românesc./ Căci rupți sunt ca din tare stâncă/ Românii orișiunde cresc» /…/ Nenițescu utiliza pe Alecsandri, combinându-l cu Bolintineanu și chiar cu Eminescu, cu această împrejurare că descria războiul de la 1877 la fața locului. Patriotismul lui este înflăcărat, din nefericire nesusținut de vreun talent. /…/ Omul fin care făcuse în Germania o teză despre Spinoza și care putea cunoaște poezia unui Körner, scria naivități din acestea: «Sunt tunar și port în suflet/ Drag iubirea țării mele/ Ce e mândră și aleasă/ ca luceafăru-ntre stele…» ce trezesc o dulce veselie”.
Ioan S. Nenițescu este tatăl criticului de artă și poetului Ștefan Nenițescu (1897-1979), deținut în închisorile comuniste din 1949 până în 1964.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
CÂND CEAȚA…
Când ceața neguroasă, pe câmpuri călătoare
Se-ntinde cu amurgul, în valuri albăstrii
Și-nfășură privirea căsuțelor din zare
Pe-alocuri străbătută de raze purpurii
De ce copila-i mută, pe prispă gânditoare,
Pe gura ei surâsul, de ce-i veșted și stins,
Și-n părul ei cel negru, de ce nu vezi o floare
Ce dor ascuns al vieței, în sânu-i a pătruns?
E jale! spun bătrânii, ce triști pe la respinteni,
Cuprinși de-ale nevoii, la vorbă s-au oprit,
E jale! căci voinicii din câmp, de pretutindeni
De mult, de astă-vară, în cete s-au pornit
Spre Dunărea la vale; căci iar au vrut păgânii
Să calce vatra noastră, și-n gândul lor cel rău
Uitat-au ce-i Românul – o cruce fac bătrânii
Și zic plecând în cale – „E mare Dumnezeu!”
Iar colo, lângă prispă voioși cu piepturi goale
Prin colb, călări pe bețe, o ceată de copii
Sosesc cu bucurie, și fetei pun în poale
Un cuib de turturică, cu puii încă vii.
(„Convorbiri literare”, 1 februarie 1878)
VIORICA
– Viorică mândră floare
De lumină iubitoare,
Te-am văzut mai ieri zâmbind
Și cu fluturii glumind,
Azi tu dragă te jălești
Și de dânșii te ferești.
Spune-mi care-i jalea ta
Ca să-ți spun și eu pe-a mea.
– Ieri eram strălucitoare,
Și în rouă și în soare
Fericită mă scăldam:
Astăzi vai, sunt vestejită!
Simt viața mea sfârșită,
Și plâng, plâng pe ieri cu dor
Iar de mâine mă înfior.
– Viorică plângătoare
Dintre flori mai mândră floare,
Lacrimile arzătoare
Ce azi verși neîncetat
Vai, eu ieri le am vărsat,
Ieri… când tu te-ai dezmierdat.
Azi nici plâng, nici mă jălesc
Ci să mor, să mor doresc.
(„Convorbiri literare”, 1 februarie 1878)
SUNT MULTE TAINE
Dedicație d. . . F. . .
Sunt multe taine, multe ce nu au niciun nume
Dar care au ființă; și care-n astă lume
Dau cerului lucire și plânsului zâmbiri
Și zilele amare le schimba-n fericiri.
Eu te-am văzut odată, femeie ce iubesc
Și de atunci, în mine e chipul tău ceresc.
O singură privire am prins din ochii tăi
Și deatuncea raiul îl văd numai în ei,
De-atunci în bucurie și lacrimi mă frământ
Căci plâng cu jale lungă și mult duios te cânt!
/……………………………………………………………./
Ah! cum nu pot eu lumii să sdruncin temelia
Și să întorc din cale intreagă vecinicia,
Căci așfi vrut, iubito, să te fi cunoscut,
Nainte, mult nainte de a mă fi născut…
De ce nu am putere pe câtă am pornire!
Că toată vecinicia s-o văd cu o privire
Și cât e nesfârșitul să-l calc numai c-un pas
Și stele și luceferi în urma mea să las
Ca să fiu în tot locul, și să fiu totdeauna
La umbra ta o umbră. Iar când răsare luna
Să-ți spun că, dac-aș trece un veac de dor și chin
De plânsuri necurmate, tu numai c-un suspin,
C-un zâmbet, c-o privire m-ai răsplăti de toate,
Și aș putè atuncea cât un gigant nu poate;
Căci cum ești de frumoasă, și cum te iubesc eu,
Eu, țărnă cu gândire, m-ă simt un Dumnezeu!
(„Convorbiri literare”, 1 iulie 1878)
INVOCARE
Părinte al popoarelor,
Drept jude al războaielor!
Tu, care vecinic ai iubit
Pe toți acei ce-au suferit,
Părinte, nu lăsa să piară,
A noastră, asuprită țară,
Ce-a îndurat atâta chin
De la păgâni, de la străin.
O, tu, al soartelor stăpân!
Ajută neamului român,
Prin sânge și prin vitejie,
Prin cruntul foc de bătălie,
Să-și cucerească dreptul sfânt,
De a trăi, pe-acest pământ,
Printre popoare, ca popor,
Pe soarta sa poruncitor.
(26 august 1877, Grivița)
Vă recomandăm să citiți și:
POEȚI CONTEMPORANI CU EMINESCU: ALEXANDRU MACEDONSKI, ÎNCEPUTURILE
POEȚI CONTEMPORANI CU EMINESCU: MARIA SUCIU, PRIMA POETĂ DE LIMBA ROMÂNĂ DIN TRANSILVANIA
