În articolul Repertoriul nostru teatral, publicat în „Familia” din 18/30 ianuarie 1870, Mihai Eminescu îl critică dur pe Alexandru Lăzărescu: „Acest domn Lăzărescu a scris 2 volume de poezii și apoi drame ca: Sanuto, Massim pittorele, comedie ca: Un amor românesc, Boierii și țăranii – și-n toate aceste volume de poezie și proză nicio idee, o limbă ce numai românească nu e, în fine o secăciune cumplită, care dacă a scăpat de flagelul criticei, asta a fost numai din cauza obscurității autorului lor, obscuritate care l-ar fi cruțat și de șirurile acestea dacă n-aș fi cetit cum că a avut cutezarea de a pune în repetițiune unul din mizerabilele sale producte: Boierii și țăranii“. Poet, publicist, dramaturg și critic de artă Alexandru Lăzărescu (care a semnat și cu pseudonimul Laerțiu) a fost, într-adevăr, un scriitor minor, deși prolific. A debutat ca dramaturg în 1851, cu vodevilul în trei acte George sau Un amor românesc, urmat de Sanuto (dramă în cinci acte; 1851), Massimpictorele (melodrama în cinci acte și patru tablouri; 1858) și Boierii și țăranii, piesă care a fost reprezentată în 1869-1870, dar al cărei text nu s-a păstrat. În 1853 și 1854, a publicat două volume de versuri, intitulate Ore de repaos și Alfredo. Ore de repaos, colaborând ulterior cu poezii la „Albumul literar” (1856-1857) și „Secolul” (1857). Nici în operele dramatice și nici în poezie Alexandru Lăzărescu nu a reușit să se impună, istoriile literare reținându-l mai curând ca imitator decât ca scriitor original: „Vodevilul George sau Un amor românesc, piesă convențională, banală, despre triumful dragostei adevărate asupra moravurilor «moleșite», este influențată de vodevilurile lui E. Scribe și Mélesville, Sanuto, o emfatică dramă de iubire plasată în Veneția secolului al XVI-lea, pare și ea mai curând tradusă sau prelucrată. O altă piesă, Massim pictorele, reconstituia melodramatic și fără respectarea adevărului istoric viața de la curtea lui Radu de la Afumați. Lipsită de vreo valoare trebuie să fi fost și Boierii și țăranii odinioară, reprezentată în 1869-1870, dar nepăstrată, piesă despre care M. Eminescu are cuvinte dure. Har puțin se află și în poezia lui Laerțiu, cuprinsă în două volume intitulate Ore de repaus, influențate până la epigonism de Gr. Alexandrescu și D. Bolintineanu. Versificator prolix, el imită penibil pe Byron (Alfredo, de exemplu, trebuia să fie un pandant la Manfred)” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). După 1870, Laerțiu publică cronici literare și foiletoane dramatice în „Românul”, „Telegraful”, „Alegătorul liber”, având faimă în epocă, deși, mai târziu, Alexandru Macedonski, va scrie, în studiul Despre logica poeziei, publicat în „Literatorul” din 21 iulie 1880, că „răposatul Laerțiu era un critic bun, dar superficial”. În timpul vieții, Alexandru Lăzărescu reușește să publice (în 1867, în „Informațiunile bucureștene”) și prima parte a romanului Stroie Corbeanul. A doua parte însă va fi publicată postum, în 1885, îngrijită și prefațată de Teodor I. Focșăneanul, care considera că își îndeplinește misiunea de bun prieten al romancierului, punând pe masa cititorului această lucrare: „Oricare arfi opiniunea lectorului, eu rămân satisfăcut căvom împlini cum am putut o lipsă de mult simțită, și că prin lucrarea mea am adus totodată un omagiu memoriei răposatului meuamic, pe care l-am stimat și iubit, precum și el a făcut pentrumine din copilărie, de când ne-am cunoscut unul pe altul, până la încetarea sa din viață.Satisfacțiunea mea va fi îndoită dacă, achitându-mă de o datorie de inimă, dacă, onorând astfel amintirea amicului meu, voi fi putut face și lectorului plăcere și voi fi atras atențiuneaunei mai mari părți din publicul nostru asupra faptelor demnede imitat și asupra operelor acestui bărbat. Atunci vor fi maimulți cari vor zice ca mine că moartea sa prematură este o pierdere publică și că este cu atât mai regretabilă, cu cât s-a întâmplat tocmai când el începuse să producă mai mult și maibine, și când activitatea lui era mai utilă și familiei sale șisocietății în care viețuia”. Alexandru Lăzărescu nu reușește însă să impresioneze nici ca prozator, Stroie Corbeanulfiind un amestec ilizibil „de tirade politice și senzațional foiletonistic” (Gabriela Drăgoi). Începutul părții a doua, excesiv de patetic și erudit, vorbește și despre înclinarea romancierului către imitare, adresarea către muză făcându-se, în mod evident, după modelul epopeilor lui Homer: „O, Muză creştină!… Mi se pare că cineva dintre poeţiinoştri a zis aceasta după Chateaubriand. Fie! Expresiunea oricum e bine aflată şi mă serv de dânsa. Eram dator încă de la început să fac o invocațiune la muze, sub osânda de a mi se zice că nu-mi cunosc nici însuși alfabetul poeticii. – Şi pentru ce n-am făcut-o, Dumnezeule! Închipuiți-vă: m-am dat după una, alta, şi am lăsat partea cea mai de căpetenie a scrierii tocmai la începutul volumului al doilea! Acum, pentru notele istorice, subjectul atâtor căutări minuțioase, cheia tuturor frumuseților neînțelese din această operă, nu-mi rămâne decât să le caut un loc la urmă, după tabla materiilor şierrata. Astă dată însă nu mai pot lăsa în această poemă o lacună mai fioroasă decât însuși capul Meduzei (cel depins de Leonardo da Vinci). Deci: O, Muză a ortodoxiei! tu, care ai inspirat pe Pralea în versificareaPsalteriuluişi pe Episcopul Dunării-de-jos în tipăritura Oratoriuluiilustrat, dedicat M. Şale, travaliu ce rivaliza cu cea din urmă edițiune a Pravilei lui Matei Basarab; tu, care precezi la epocile de restaurațiuneşi pregătești timpii de pravoslavieai luiJoltuhin, Minziaki și altor blagorodnice făpturi din epoca Mavrocordaților,Ipsilanților, Moruzilor, Hangerliilorşi compania; tu, care ai asistat odinioară la predicile lui Savonarola şi ai suflat spiritul apologiei la atâția doctori și teologi care au făcut religiune în felul lui Cagliostro, lui Robert Macker și multor alți iscusiții, spune-mi și învăță-mă prin ce cuvinte aș putea trece la posteritate luptele disperate ale unui mic număr de infortunați munciți deideea emancipării țării, iar de altă parte bucuriile, desfătările,cereasca fericire a atâtor mărimi lumești, privind cu o deplină liniște a conștiinței și cu oresemnațiune evanghelică când durerile acelor zvânturați, când simplitatea nemților, hotărâți a pierde atâția bani și oameni pentru, cucerirea Țării Românești, și când în fine nebunia lui Mavrogheni, nevoindu-se prin cuvintele depatrieși eleuteriesă învioreze niște corpuri din care plecasede mult…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: „ACEST DOMN LĂZĂRESCU…”
Articolul anteriorCoronavirus Suceava: 23 de cazuri în evoluție. 13 persoane internate în spitale
Articolul următorRecomandări pentru prevenirea îmbolnăvirilor în caz de inundații
