„Eliad zidea din visuri și din basme seculare/ Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;/ Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,/ Stă și azi în fața lumii o enigmă nesplicată/ Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres” (Epigonii), astfel îl evoca tânărul Eminescu, în 1870, pe autorul poemelor La moartea lui Cârlova (1831), Serafimul și Heruvimul (1833), Visul (1836), O noapte pe ruinele Târgoviștii (1836), Mihaida (1844), Zburătorul (1844) ș.a. Peste doi ani, pe 27 aprilie 1872, Ion Heliade Rădulescu (născut pe 6 ianuarie 1802) se stinge din viață la București. Mihai Eminescu însă va reveni la „răposatul părinte al literaturii noastre” în câteva articole, punând în discuție problema instalării unei statui a acestui cărturar. El evidențiază meritele lui Heliade de la începutul activității ca om de cultură: „Eliad se vede a fi fost în tinerețe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărțile sale didactice au dat ființă limbei științifice, din tipografia sa au ieșit la lumină între anii 1830 și 1845 aproape tot ce s-au tradus mai bine în românește” (Monumente, în „Curierul de Iași”, 11 martie 1877). Contribuția majoră pe care a avut-o Heliade la modernizarea limbii române o subliniază Eminescu și în Mâne are a se descoperi…: „El scria cum se vorbește; viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el limba s-a dezbrăcat de formele convenționale de scriere ale Evului Mediu și ale cărților ecleziastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricării idei moderne. Din acest punct de vedere Eliad a fost cel întâi scriitor modern al românilor și părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințăm astăzi” („Timpul”, 21 noiembrie 1881). Iar în Statua lui Eliad…, Eminescu amintește de rolul de reformator al „bărbatului” care, „de la 1825 începând, a inaugurat atât reforma limbei literare de azi, pe care i-o datorim în mare parte lui, precum și reforma socială. Ca literat și politic, dacă n-a creat opere nemuritoare, desigur au fost promotorul cel mai arzător al tuturor mișcărilor generoase și au avut, ca nealtul, o influență dominantă asupra caracterului culturei române” („Timpul”, 21 iunie 1881). Poetul pe care îl citise, probabil, în Lepturariul rumânesc al lui Aron Pumnul (în tomul II, partea I, 1863, la capitolul Poesii, Ioan Eliade este prezent cu Rugăciunea pruncului, iar în tomul IV, partea 1, 1864, cu un grupaj de texte: Cânturile I și II din Mihaida; Rugăciunea de seară; La moartea lui Cârlova; Serafimul și Heruvimul; Jocul călușarilor) și cu care a fost contemporan timp de 22 de ani rămâne, după Mihai Eminescu, în cultura română în primul rând prin acțiunile sale novatoare, merit remarcat ulterior de criticii și istoricii literari: „Figură aurorală a pașoptismului, Heliade este cel dintâi scriitor român care a avut ideea apartenenței la o «generație a începutului» al cărei șef să fie el însuși. Psihologia inaugurării, a lansării unui plan pentru dezvoltarea ulterioară a culturii naționale îl definește pe acest scriitor și îi explică substanța ultimă” (Mihai Zamfir). Elev al lui Gheorghe Lazăr, personalitate marcantă a Revoluției de la 1848, Ion Heliade Rădulescu („după D. Cantemir, a doua mare personalitate a literaturii române”, în opinia lui G. Călinescu) a fost membru fondator al Academiei Române (și primul președinte al acesteia) și al Societății Literare din București. În 1929 a înființat „Curierul românesc”, iar în 1937, „Curierul de ambe sexe”, fiind considerat unul dintre întemeietorii presei românești. Preocupat de îmbogățirea și modernizarea literaturii române, a lansat un apel către tinerii scriitori, devenit un fel de lozincă a generației sale: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” (În 1840, în Introducție la „Dacia literară”, Mihail Kogălniceanu va avertiza asupra pericolului unei astfel de literaturi, care proliferează conform principiului cantitativ, dar elimină criteriul estetic.) S-a remarcat ca autor de versuri elegiace (Dragele mele umbre), de meditații asupra condiției umane (Serafimul și Heruvimul; Visul) sau asupra condiției poetului (La moartea lui Cârlova; La un poet exilat). A lăsat neterminate proiectele de epopee Anatolida sau Omul și forțele și Mihaida. Capodopera creației sale poetice este poemul Zburătorul, publicat în 1844, în „Curierul românesc”. A fost unul dintre primii teoreticieni literari români, scriind: Regulile sau Gramatica poeziii (1831); Despre versificație (1838); Curs integru de poesie generale (1868). Prin opera sa poetică, Ion Heliade Rădulescu se încadrează perfect în prima generație romantică din literatura română. În unele poeme, luând de la poetul francez Lamartine „obiceiul de a evoca trecutul (mod de a deplânge trecerea vremii) și o intimitate erotică inexistentă la poeții dinainte, el descoperă deodată o expresie oximoronică foarte intensă a sentimentului” (Nicolae Manolescu). În alte texte (cele mai cunoscute, de altfel, cum ar fi O noapte pe ruinele Târgoviștii sau Zburătorul), de o mare intensitate romantică, Heliade „îmbină fericit pretextul național cu o viziune proprie asupra cosmosului” (Mihai Zamfir). Adevăratul Heliade trebuie căutat însă, după Nicolae Manolescu, în versurile în care planul terestru al lucrurilor este părăsit, poetul îndreptându-se spre planul celest”, „în această perspectivă nepământească, divină, care face din el, alături doar de Eminescu, un mare cântăreț al cerului, cu astrele lui reci și sclipitoare, și totodată ca loc al empireului”. Această înclinare către celest este extrem de pronunțată în epopeea neterminată Anatolida sau Omul și forțele (1870), unde „celestul, divinul, extazele sau angelismul sunt convocate împreună cu infernalul, apocalipticul și demonicul, într-o unitate a contrariilor rareori atinsă în lirica noastră” (Nicolae Manolescu). Probabil, numai Eminescu a reușit să-l devanseze. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” DESTĂINUIREA I Inima-mi obosită – și nu de ani, nu încă, – Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc; Valuri, crivețe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc. Pe la-nceputul verii vifore prea geroase Asupră-i se răscoală s-o-nghețe-aci pe loc, Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc! Un foc! și ca acela ce arde-ntr-o câmpie Albită de troiene și toată-n vijelie, Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat, Arsura e într-însul, care îl mistuiește, Și…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
POEȚI CONTEMPORANI CU EMINESCU: Ion Heliade Rădulescu, reformatorul
Articolul anteriorCompetiția E.ON Energy Challenge 2021 intră în linie dreaptă
Articolul următorPremieră națională la Iași: o mămică pozitivă COVID-19 a născut cvadrupleți
