Mă gândeam că, în ultima vreme, am retrăit o sumedenie de emoții similare cu cele pe care le experimentam în vremea când eram elevă, în situații de evaluare fiind. Situații în care m-am surprins resimțind emoții care în loc să mă ajute să performez, m-au dezechilibrat nițel. Și asta în condițiile în care am studiat ceva vreme emoțiile, felul în care să le recunosc și să le gestionez și mai mult, am încercat să-i învăț și pe ceilalți cum să o facă mai bine, cu ceva succes. Mi-am dat seama însă că, deși cunoscătoare a teoriei fiind, profesor pentru alții fiind, n-am reușit să aplic pe mine cu același succes învățăturile.
Privind însă spre cei mai tineri din jur, aflați în același context al emoțiilor, am remarcat că mulți dintre ei au reușit cu ușurință să le depășească pe cele negative. Că nu i-au blocat, nu i-au afectat. Semn că au avut parte de ceva educație emoțională de calitate din partea adulților.
Cântărind reacțiile mi-am dat seama de ce practica mi-a omorât toată buna stăpânire a teoriei. Pentru că am crescut într-o vreme în care nici nu se vorbea de rostul educație emoționale, într-o vreme în care dacă plângeam din cauza unei lovituri mi se spunea ,,Nu mai plânge, o să-ți treacă până te măriți”, într-o vreme în care nu aveam voie să fiu furioasă pe nimeni, căci era lipsit de politețe.
Am crescut… într-o dictatură a emoțiilor pozitive….
În care și frica, și furia, și vinovăția, și rușinea, și tristetea trebuiau ascunse sau frumos împachetate, pentru a nu-mi afecta imaginea. Iar tiparul acesta s-a fixat atât de bine în anii copilăriei și adolescenței încât toată teoria din lume despre emoții și gestionarea lor venită la maturitate nu mi-a fost de folos, atât de mult cât mi-aș fi dorit, când am avut nevoie de ea.
E o recunoaștere făcută cu puțin năduf. Nu prea mult, căci se vede treabă că nu pot încă ieși din vechiul tipar. Dar de folos pentru mine ca părinte și profesor căci este o conștientizare în plus a importanței dezvoltării inteligenței emoționale a viitorilor adulți.
