N-am apucat să vorbim despre apariția bizară a doamnei ministru al Educației în jurnalele de știri și cred că e necesar, mai ales că aici încercăm să ne administrăm nițică educație în doze… mai ales că nu este vorba de orice minister.
E știrea aceea în care doamna ministru apare pândind la ușă, așteptând nițel și apoi dând năvală într-o sală de clasă în care elevii de clasa I erau învățați despre sunetul și litera “t”. Doamna învățătoare, probabil în primii ani la catedră, ridicase tonul suficient de mult la copii cât să se audă de cealaltă parte a ușii, fapt ce a oripilat-o pe doamna ministru și a făcut-o să-i administreze un perdaf public, în fața copiilor, în fața jurnaliștilor, în fața întregii națiuni consumatoare de jurnale de știri. Detaliile legate de cum a motivat apoi fiecare întâmplarea, contează mai puțin. Ceea ce contează însă e scopul celor întâmplate și efectul.
Pentru că mi se pare o întâmplare destul de gravă, ne vom administra o doză dublă de educație pe acest subiect. Azi una, mâine una. O zi privind spre profesor, o zi privind spre doamna minstru, fostă profesor.
Astăzi privim spre doamna învățătoare. Și n-am cum să fiu de partea dumneaei, oricât de multe supărări voi stârni în colegii mei, profesori, care sunt o susțin, găsind sumedenie de explicații țipetelor care au străbătut ușa clasei I. Dar mă gândesc că profesorii au fost atît de vehemenți nu doar pentru că doamna ministru a etichetat țipetele greșit, spunându-le “urlete”, ceeea ce a fost într-adevăr nedrept, ci și pentru că mulți s-au recunoscut în această întâmplare ca într-o oglindă.
Care au fost argumentele aduse de profesori?… Au zis că mulți dintre ei sunt nevoiți să apeleze la țipete ca să-i acopere pe copiii care vorbesc în același timp cu cel de la catedră; au mai zis că își pierd cumpătul în fața lipsei de respect, de atenție, de știință pe care o vădesc unii elevi sau că profesorul lucrează cu prea mulți copii energici, unii dintre ei cu cerințe educative speciale, care-și deranjează colegii și care, drept urmare, sunt puși la punct în acest mod.
Aș fi de acord cu astfel de motivații, dacă aș ști că țipătul are ca efect o îmbunătățire a atenției, a respectului sau a inteligenței cuiva. Dacă aș ști că țipătul poate fi mai mult decât o descărcare de moment, care dovedește doar neputința profesorului de a găsi căi mai eficiente în a obține ceea ce își dorește. Și dacă aceste explicații, în care doar elevii sunt de vină, ar fi însoțite și de o vină pe care profesorul ar găsi-o și în el însuși.
Dar nu sunt de acord pentru că știu că țipetele, tonul ridicat, nu sunt niciodată o soluție pe termen lung. Copilul va tăcea pentru câteva minute, apoi o va lua de la capăt. În timp, se va învăța cu țipetele și nu va mai reacționa la ele. Și acasă părinții ridică tonul la copilul familiei, uneori chiar se poate vorbi de urlete ce străbat ușile apartamentelor de bloc. E unul doar, iar părintele se simte copleșit de puiul de om și are nevoie măcar de o victorie de scurtă durată. Dar știe și el părintele, ca și profesorul, că e doar despre propria înfrângere.
Nu cred că este vreun profesor care să nu fi ridicat tonul în sala de clasă, din diferite motive. Câți însă ne străduim să schimbăm acest comportament, pornind de la o analiză a celor care le-au declanșat, privind spre copii, dar și în oglindă? Câți au conștientizat că fie țipând, fie aplicând alte metode, mai puțin vătămătoare de caracter crează modele sau antimodele pentru cei care stau în bancă, mai energici sau mai astâmpărați, mai atenți sau nu, mai respectuoși sau nu. Câți?
