Zilele trecute, un părinte se plângea de cât de multe are de scris elevul familiei. Zilnic. De pe o zi pe alta. La matematică, zeci de exerciții, la limba română, un eseu, dar musai de câteva sute de cuvinte, apoi proiect la istorie, dacă nu la istorie, la biologie, dacă nu la biologie, la educație socială și tot așa… Plângeri dintr-astea de-ale părinților, pe care le-am auzit de atâtea ori încât nu ne mai miră, nu ne mai impresionează de niciun fel.
Și mă gândeam că, până la urmă, dacă vrem să scăpăm de ele, poate ar fi bine să le explice cineva părinților cum stă treaba cu sarcinile acestea pe care le dă profesorul elevului acasă. Cu faptul că profesorul nu și-a tocit degeaba coatele pe băncile facultății și că-și respectă profesia. Că, la toată urma, scopul muncii lui este știința pe care o transmite elevului. Cunoștințele scrise. Că temele, mai multe sau mai puține, sunt pentru binele elevului, nu al profesorului… Sau poate că părinții au primit deja explicațiile astea, dar tot n-au priceput…
Și-atunci mă îndrept spre profesor și-ncerc un dialog egal și-i explic și lui. Că s-ar putea ca un elev conștiincios (e drept că e pe cale de dispariție această specie, dar încă există), care știe că profesorul nu și-a tocit degeaba coatele în facultăți, care respectă disciplina pe care o predă fiecare, să pice de oboseală. Pentru că el este doar unul, respectuos egal pentru toți profesorii și toate disciplinele. Că poate ar fi mai potrivit ca profesorii de la aceeași clasă să apuce în pauze să mai stea din când în când de vorbă între ei și despre temele și sarcinile pe care le dau elevilor acasă. Și, poate, atunci când tema e de cinci pagini la matematică, tema la română poate fi de două, iar proiectul la biologie poate fi și sub altă formă, nu musai un dosar cu informații transcrise pe zece pagini.
Am pus “poate”, în dreptul fiecărei adresări. Și pentru cea din dreptul părinților și elevilor și pentru cea din dreptul profesorilor. Pentru că s-ar putea ca adevărul să fie undeva la mijloc. Ceea ce știu însă sigur e faptul că în școala românească există mult prea puțină comunicare în cancelarie. Că fiecare profesor este interesat de rezultatele elevului la disciplina lui și mult mai puțin interesat de rezultatele elevului în ansamblu. Că este interesat să învețe tot la disciplina lui, indiferent câte mai are de făcut la celelalte materii. Și, până la urmă, nu-i poți reproșa faptul că-și dorește interes din partea elevilor pentru ceea ce predă el la clasă.
Și totuși… elevul acela conștiincios e doar unul singur, iar disciplinele de studiu sunt peste zece. Poate n-ar fi rău ca acel consiliu de profesori al fiecărei clase să se mai întâlnească din când în când la o cafea, puțini mai relaxați, conștienți de însemnătatea fiecăreia dintre disciplinele predate, dar cu gândul la elevul acela, conștiincios, pe cale de dispariție din cauză de prea mult respect, pentru toate disciplinele.
