De curând, am participat la o întâlnire cu părinți de școlari și profesori. Întâlnire care se dorea a fi rost de învățare pentru ambele categorii și ocazie de înțelegere mai mare a nevoilor fiecăruia.
Dar s-a întâmplat să ia cuvântul unul dintre profesori, cu multe de spus, mai multe decât toți cei prezenți la un loc. Așa că nu mi-a fost prea mare mirarea când, “îndreptățit” de anii de experiență din spate, a luat cuvântul și a uitat să îl mai dea înapoi, începând să creioneze modelul copilului de altădată. Cel mai frumos, cel mai bun, dar “rara avis” în zilele noastre. Care e pe cale de dispariție în acest deceniu și probabil și pe viitor, din cauza noastră, a părinților. Pentru că noi suntem cei care i-am defectat pe copii. Noi suntem cei care nu i-am mai lăsat să ducă singuri ghiozdanul spre școală și ne-am cocoșat în locul lor, noi suntem cei care le facem problemele de aritmetică în loc să-i lăsăm pe ei să gândească, noi suntem cei care în loc să-i lăsăm să zburde pe afară, cu cheia atârnată de gât, îi lăsăm uitați în fața gadgeturilor.
Nu zic că nu a fost o imagine aducătoare de nostalgie, aceasta a elevului din vremurile trecute. Chiar a fost! Pentru că mi-aduc aminte cu drag de perioada copilăriei. Când mama nu-mi căra niciodată ghiozdanul spre școală, când mama nu-mi rezolva niciodată vreo problemă, pentru că nu îndrăzneam să-i pun priceperea la încercare, când ascundeam bine, sub cămășuța albă, șnurul gros de care atârna cheia.
Dar, oricât de dragă mi-e copilăria mea, nu pot să uit că au trecut de atunci mai mult de 30 de ani. Că eu m-am schimbat, că oamenii din jur s-au schimbat, că școala s-a schimbat, că societatea s-a schimbat, că întregul Univers s-a schimbat! Și nu pot să înțeleg cum poți să cerți un părinte că nu reușește să se întoarcă în timp și să-și construiască un copil ca în vremurile din trecut.
Cum poți să-i ceri un părinte să nu ducă el ghiozdanul, când acesta chiar cântărește suficient cât să te doară pe tine, ca adult, șalele purtându-l? Cum poți să-i ceri să nu-l ajute la problema de aritmetică, atunci când copilul plânge că nu a înțeles și va fi certat dacă merge la școală cu ea nerezolvată? Cum poți să-l cerți că nu-l lasă să zburde afară cu cheia atârnată de gât, când numărul mașinilor a crescut exponențial, când infracționalitatea e vizibilă la tot pasul și mai ales pe posturile TV? Cum poți să nu înțelegi că în societatea de astăzi nu mai poate trăi copilul de ieri? Retorice toate întrebările…
Nu spun că părinții de astăzi sunt mai buni sau mai răi decât cei de ieri, că cei mici de astăzi sunt mai buni sau mai răi decât ieri. E clar că sunt alții, total diferiți. Schimbați de vreme și vremuri. Doar profesorul acela mi-a părut neschimbat. Cu aceleași nostalgii despre trecut, cu puține gânduri despre prezent și mult mai puține soluții pentru viitor.
