Fac ce fac și trag cu ochiul, din când în când, la alte sisteme de învățământ. Din țări despre care se spune că sunt mai civilizate, având un nivel de trai mai ridicat. Și nu mă uit spre performanțele academice ale copiilor din școlile nordice. Ci mă uit spre plăcerea cu care vin la școală.
Locul 18 ocupat de România la nivelul Uniunii Europene ar putea spune multe. Dar nu mă uit nici spre clasamente. Mă uit direct spre copii. Care, cu cât le crește vârsta în școlaritate, sunt mai greu de urnit dimineața spre școală.
În clasele mici, se trezesc parcă mai vioi la gândul că merg la școală. O fi curiozitatea încă nesadisfăcută total, o fi faptul că mai sunt și cunoștințe ce se predau prin joc, poate și faptul că un singur profesor fiind în majoritatea timpului la clasă, nu încarcă temele la toate disciplinele, ci caută un echilibru.
Poate e și faptul că un calificativ mai puțin bun nu pare să fie sfârșitul lumii, profesorul urmărind progresul elevului, fără a face o medie a calificativelor. Un motiv poate fi și faptul că, în clasele mici, profesorul își găsește timp pentru mai multe activități extrașcolare și-și găsește timp chiar și pentru a ieși afară în timpul orei de Muzică și Mișcare sau a celei de Dezvoltare personală. E drept că nu-și găsește timp de a ieși afară în pauze. Pentru că, în pauze, regulile sunt uitate de cei mici și pot apărea incidente mai puțin dorite, după cum afirmă profesorul.
La gimnaziu, însă, lucrurile se schimbă. Adolescentul familiei trage de timp la trezire. Poate și pentru faptul că i-a pierit curiozitatea. A cam înțeles cum stau lucrurile cu școala… suprizele sunt mult prea puține, iar orele de clasă sunt zilnic la fel. Apoi sare masa de dimineață să nu cumva să întârzie la prima oră, pentru că întârzierea ar putea fi interpretată de profesor ca lipsă de respect și apoi ar costa mult în notare.
Ajuns în școală, știe că ușa se închide, să nu cumva să-i treacă vreunuia prin minte să-și dorească să iasă afară în pauze. La activități extrașcolare, gimnazistul nu prea îndrăznește să se gândească, cu excepția săptămânii de “Școală Altfel”, când, cu puțin noroc, va pleca într-o excursie prelungită cu profesoul diriginte. Iar când vine vorba de note… chiar e o bătaie de cap. O zi mai proastă poate să-l coste media semestrială.
Așa că de unde prea multă fericire și putință de a pleca la școală cu zâmbetul pe buze?… Deși, stau și mă tot gândesc că ar fi câteva lucruri simple, ce cu puțin efort ar crește atractivitatea școlii. Nu doar orele de clasă organizate altfel. Ci și pauzele… altfel. Pauze în care copiii să alerge, chiar și cu riscul de a cădea, în care să-și consume surplusul de energie și să alimenteze dorința de stat în bancă mai atent la orele de curs….
Nu spuneam, cu ceva vreme în urmă, că elevii afirmă că cea mai dragă perioadă petrecută la școală rămâne pauza? Iar dacă mai e și petrecută afară, precum în majoritatea țărilor cu copii mai fericiți la școală, poate creștem nițel și plăcerea de a învăța din bănci.
