Fiecare anotimp are pentru mine un parfum și o culoare aparte, venite din copilărie. Însă cel mai pregnant parfum e al toamnei din copilăria mea. Nu e nici parfum de crini adunați în buchetele uriașe din curtea școlii, nici al manualelor proaspăt tipărite de pe bănci, nici vreun parfum delicat al tinerei doamne învățătoare pe care am iubit-o mult. E un miros mai puțin rafinat, dar care aduce cu el amintirea copilăriei nu “lipsită de griji”, cum frumos își amintea Creangă, ci al copilăriei cu altfel de griji, decât cele de acum.
E mirosul de vinete coapte. De câte ori trec prin dreptul unei bucătării cu geamuri deschise, prin care se strecoară această aromă, îmi amintesc de copilărie. De prietenii cu care mă jucam în jurul blocului, de regretul că ziua a devenit prea scurtă pentru câtă dorință de joacă aveam, de bucuria revederii colegelor de școală cu care aveam să sar elasticul după ore, de timpul petrecut lipind etichete pe copertele ce totdeuna erau albastre.
O singură aromă, o sumedenie de amintiri ce-mi dau ghes…
Fără să știe, doar din grija pentru o posibilă iarnă grea, mama îmi ticluia cheia pentru cutia amintirilor de deschis peste ani.
Mă întrebam zilele trecute care e cheia ce va deschide lăcașul amintirilor viitorului adult al familiei. Ce miros sau ce culoare îi va stârni lui întoarcerea în trecut?… Pentru că am renunțat de multă vreme la obiceiul de a coace vinete sau ardei toamna și-mi dau seama că lucrurile pe care le fac ca mamă nu mai au aceeași ciclicitate pe care o aveau lucrurile făcute de mama, în a mea copilărie. Și oricât aș răscoli prin cele făcute împreună, cât era mic, sau printre cele pe care le mai facem și acum, îmi dau seama, cu prea puțină bucurie, că nu găsesc un reper.
Mama mi-a dat, fără să știe, șansa la nostalgie. Acum eu, cu bună știință, caut declicul pentru viitorul lui și nu-l găsesc. Pot doar să sper că pe neștiute, l-am creat, așa cum a făcut-o și mama. Căci, nu vreau să-i iau șansa la nostalgia copilăriei. Ceea ce-mi doresc și pentru dumneavoastră.
