Să călătorești pentru câteva zile cu un șofer de autocar cu chef de vorbă poate fi savuros. Pare să le știe pe toate, căci a umblat pe atâtea drumuri alături de atâția oameni, încât dacă nu e el deținătorul adevărului absolut, atunci nu știu cine ar putea fi…
Uite, spre exemplu Simona. Simona noastră, pe care, după atâtea apariții la Tv, o știe toată lumea. Atât de bine, încât chiar dacă nu a întâlnit-o nicicând în realitate, orice român simte că poate să-i spună pe numele mic, Simona sau chiar să o alinte “Simonica”. Fără Halep…. că asta ar impune distanță. Iar românul de rând o simte atât de aproape de sufletul lui, încât vrea să o dezmierde… Când câștigă, desigur.
Știe românul nostru simplu de toate: că joacă tenis, că e numărul unu mondial, că are bani de să-i învârtă cu lopata. Știe și ce vacanțe de huzur are Simona. Le știe și e de acord cu toate. Nu poate însă să înțeleagă un lucru: cum Doamne poate un număr mondial să și piardă. Păi n-ați văzut-o pe jucătoarea aia de culoare… Cum îi zice?! Aia care nu pierdea un meci când era numărul unu. Păi ori ești campion, ori nu ești. Cum adică ba câștigi, ba pierzi? Ori suntem buni, ori nu mai suntem… Se încinge șoferul meu știutor de toate, când vine vorba de înfrângerile Simonei. I-e dragă, dar nu, nu poate să accepte faptul că se lasă bătută uneori.
Ascultându-l, îmi dau seama cât de simplu e pentru unii să-i judece pe cei ce sunt vizibili tocmai pentru că sunt excepționali în domeniul lor. Nu, nu-l judecă pe feciorul vecinului care nu a luat bacul, deși avea de toate, mai puțin cheful de muncă. Nu-l judecă pentru că nu e excepțional. Pe Simona, da.
A uitat șoferul meu că cel ce nu muncește, nu greșește. Iar când munca e una de proporții și victoriile sau înfrângerile capătă proporții. Șoferul meu, asemenea multora, judecă, își dă cu părerea, se revoltă, trage de urechi imaginar pe cel ce nu a adus victoria așteptată, apoi încheie discuția și pleacă acasă să se întindă în fața televizorului, așteptând o altă victorie.
De data aceasta, Simonica a învins. E bună, ce mai!… Cea mai bună! Nu degeaba a primit premiul acela mare. Nu, nu tigaia aia uriașă, ci banii! Aceia sunt confirmarea valorii…. Și-i a noastră, măi, Simona! Să fim mândri, astăzi, pentru că pentru restul zilelor mai puțin victorioase, ne păstrăm energie suficientă pentru a judeca.
