La 1 decembrie 2017 se împlinesc 99 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.
Basarabia a fost prima provincie românească care s-a unit cu România. În fața amenințărilor Rusiei și Ucrainei, Basarabia și-a proclamat independența la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Sfatul Țării, care cuprindea reprezentanți ai tuturor naționalităților, a adoptat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România. La 15/28 noiembrie 1918, a avut loc al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului român, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Bucovina, a hotărât, în unanimitate ”unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României”.
În toamna anului 1918, în condițiile înfrângerii Puterilor Centrale și ale prăbușirii Austro-Ungariei, mișcarea națională a românilor din Transilvania s-a amplificat. În acest context, Comitetul Executiv al Partidului Național Român întrunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza ”printre națiunile libere” (în baza dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa), potrivit volumului ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003). Se sublinia, astfel, necesitatea convocării unei adunări naționale, care să delege organele abilitate ”să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române”. Totodată, se cerea ”afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională”. Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 5/18 octombrie 1918. Declarația de la Oradea, care afirma dreptul națiunii române la autodeterminare, precum și ideea convocării adunării naționale a reprezentat un act cu o semnificație istorică deosebită privind procesul de unificare națională.
A urmat constituirea la Budapesta, la 17/30 octombrie, a Consiliului Național Român Central (din 21 oct/3 nov. cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor. Era format din șase reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu), notează sursa de mai sus. La 18/31 octombrie, prin Proclamația către națiunea română, se aducea la cunoștința opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.
La 5/18 noiembrie, Marele Sfat Național din Transilvania a lansat manifestul ”Către popoarele lumii” tipărit în română, franceză și engleză, care dezvăluia opresiunea exercitată de clasa stăpânitoare a poporului maghiar și refuzul guvernului de la Budapesta de a recunoaște poporului român dreptul la autodeterminare, și care aducea la cunoștința opiniei publice internaționale poziția românilor, potrivit volumului ”Istoria românilor” (vol. VII, II, Editura Enciclopedică, 2003).
A urmat lansarea la 7/20 noiembrie a Manifestului privind convocarea Adunării Naționale de la Alba Iulia, care începea cu cuvintele ”Istoria ne cheamă la fapte”: ”În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor (…) națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.
Atunci când România reintra în acțiune alături de Antantă, Consiliul Național Român Central s-a întrunit la 9/22 noiembrie 1918 și a adoptat o Notă Ultimativă care cerea guvernului maghiar ”puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească”. Răspunsul era așteptat până la 12 noiembrie. Tratativele între delegația Consiliul Național Român Central compusă din Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Gheorghe Crișan, cărora li s-a adăugat și Iuliu Maniu, și delegația Consiliului Național Maghiar condusă de Oszkár Jászi, ministrul naționalităților în guvernul condus de Mihaly Karoly, au avut loc la Arad, între 13 și 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziții, tratativele au eșuat, conform volumului ”Istoria românilor” (vol. VII, II, Editura Enciclopedică, 2003).
Consiliul Național Român Central, prin Vasile Goldiș, a declarat că ”națiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independență de stat și nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”. Consiliul Național Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iași, unde se refugiase guvernul român și familia regală, și a trecut la organizarea adunării care să confirme voința de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru ”unitatea națională a tuturor românilor”.
Astfel, la data hotărâtă se aflau în orașul care îl văzuse pe Mihai Viteazul învingător, dar fusese și martorul martiriului lui Horia și Cloșca, pe lângă cei 1.228 de delegați (deputați) aleși în circumscripțiile electorale cât și ai tuturor instituțiilor și organizațiilor politice, culturale, profesionale, de învățământ, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a., și ”peste 100.000 de țărani, muncitori și orășeni veniți din toate părțile unde se vorbea românește, de la Iza maramureșeană până la Dunărea bănățeană, din țara Bârsei până la Crișuri” potrivit volumului ”Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).
În sala Cazinoului, care s-a numit de atunci Sala Unirii, s-au întrunit, pe lângă cei 1.228 de delegați și alți oficiali, și reprezentanți ai Basarabiei — Hallipa și Cazacliu și Procopovici din Bucovina. Președintele Consiliului Național Român Central, Ștefan Cicio-Pop a rostit cuvântul de deschidere, subliniind importanța istorică a momentului și misiunea adunării.
Totodată, ultimul dintre memorandiști George Pop de Băsești, ales președinte al biroului Adunării, a amintit că ”națiunea română la toate evenimentele mari istorice în trecut, și astfel și astăzi, s-a adunat pentru a decide asupra sorții sale. Așa, onorată adunare, în anii 1848, când era cea mai grea sarcină asupra națiunii române, greutatea robotelor s-a adunat pe Câmpia Libertății la Blaj și acolo Adunarea Națională a luat hotărârea care avea să înfrunte iobăgia în care gemea sărmana națiune română. Astfel, onorată adunare, la locul acesta sfințit de sângele marilor voștri martiri v-ați adunat și d-voastră, ca să sfărâmați și cătușele robiei noastre spirituale, ale robiei noastre seculare și să decidem ca un popor liber asupra sorții noastre”, potrivit volumului ”Unirea Transilvaniei cu România 1918” (Editura Politică, 1978).
Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiș, în care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc și a prezentat spre primire rezoluția redactată de Consiliul Național Central Român. A subliniat, între altele, caracterul actului ce trebuia înfăptuit: ”Națiunile trebuiesc eliberate. Între aceste națiuni se află și națiunea română din Banat și Transilvania. Dreptul națiunii române de a fi eliberată îl recunoaște lumea întreagă. Libertatea acestei națiuni înseamnă unirea ei cu Țara Românească. Bucățirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă…teritoriile locuite de români au fost teritorii românești. După drept și dreptate, românii din Ungaria și Transilvania, împreună cu toate teritoriile locuite de dânșii, trebuiesc să fie uniți cu regatul român”.
În finalul discursului său, Vasile Goldiș, a dat citire textului Rezoluției Marii Adunări Naționale:
”I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Națională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire; liberă propagandă a tuturor gândirilor omenești.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Națională dă expresiune dorinței sale, ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.
V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina scăpați din jugul monarhiei austro-ungare și uniți cu țara-mamă România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aci în monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană, și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acestor națiuni.
VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertate și unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunii sale față de Puterile Aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizațiunea de ghearele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.” (volumul ”Unirea Transilvaniei cu România 1918”, Editura Politică, 1978).
În discursul său, Iuliu Maniu a rugat Adunarea Națională să primească proiectul de rezoluție, ”pentru a întemeia pentru vecie România unită și mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială”. Josif Jumanca a exprimat, de asemenea, adeziunea social-democraților români la unire, ”pentru că noi, muncitorii, ne simțim una cu întreg neamul”. În cuvântarea sa, episcopul Ioan I. Papp al Aradului a subliniat asemănarea acestei zile cu ziua de 15 mai 1848, iar întreaga adunare, sub influența acestei amintiri, a intonat imnul național ”Deșteaptă-te române!”
În urma acestor cuvântări, Gheorghe Pop de Băsești a supus spre aprobare Rezoluția de unire, care a fost adoptată în unanimitate. Totodată, la propunerea lui Alexandru Vaida-Voevod, Adunarea a aprobat componența Marelui Sfat Național, organism cu caracter legislativ, format din reprezentanți ai diferitelor profesii și categorii sociale. Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluția a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare. Cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de Alba Iulia adunați pe Câmpul lui Horea au aprobat cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România, notează ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).
Trebuie amintit faptul că în ziua în care la Alba Iulia Adunarea Națională adopta istorica hotărâre, regele Ferdinand și regina Maria se reîntorceau la București, după doi ani de refugiu la Iași. Astfel, Bucureștiul a devenit capitala României întregite.
Prin Decretul-lege nr. 3631 din 11/24 decembrie, publicat în ”Monitorul Oficial” nr. 212 din 13/26 decembrie, se consfințea pe plan intern unirea: ”Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururi unite cu Regatul României”.
În mai 1919, regele Ferdinand și regina Maria au întreprins un lung turneu în Transilvania, oprindu-se la Brașov, Făgăraș, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Țebea, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistrița, Careii Mari, Baia Mare, Oradea. Au fost însoțiți de Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent și de alte oficialități. S-au bucurat de o primire călduroasă, adesea entuziastă, consemnează Ioan Scurtu în volumul ”Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I” (vol. II, Editura Enciclopedică, 2004).
La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a avut loc solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria. Însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oțel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh. În Proclamația către țară, regele Ferdinand afirma, între altele: ” (…) mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și prin jertfele lor, au asigurat unitatea națională; și salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas și o simțire, de la Tisa până la Nistru și până la Mare”.
Parlamentul României a hotărât prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Națională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, potrivit www.cdep.ro.
Primul 1 Decembrie ca Zi Națională a României a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990. De atunci, în fiecare an, în București cât și în majoritatea orașelor din întreaga țară au loc parade militare și sunt organizate numeroase ceremonii ce cuprind depuneri de coroane, dar și alte manifestări.
AGERPRES
