Zilele trecute, adolescentul familiei m-a invitat din nou în fața oglinzii. Îi place să remarce cum, de la o lună la alta, mă lasă în urmă… în privința înălțimii. Mi-aduc aminte cu drag privirea lui de la înălțimea genunchilor mei, când păream a fi tot universul lui. Acum privesc eu spre el, de la înălțimea umerilor lui, și cred că el e cel ce gândește acum despre mine că e mare parte a universului meu… Și nu greșește prea mult.
Și mi-au trecut prin minte, în fracțiuni de secundă, momentele în care universul lui părea că e în dezechilibru. Momentele cărora le dădea o amploare atât de mare, crezând că totul se schimbă iremediabil și neplăcut pentru el. Acelea pe care specialiștii le numesc “anxietate”. Și-au fost, așa cum e firesc în cazul fiecărui copil.
Când pe la 2 ani, am decis să mă reîntorc la serviciu și l-am lăsat o parte a zilei, în grija bunicilor. Atunci nu a părut prea grea despărțirea zilnică, pentru că am avut timp suficient anterior momentului, să cresc treptat perioada pe care nu o petrecea cu mine.
Mai greu a fost când l-am dus la grădiniță. Deși îi vorbisem o vară întreagă despre cât de frumos va fi, câți prieteni va întâlni și cât de multe lucruri minunate va învăța, am omis să-i spun că va fi departe de mine o perioadă mai lungă din zi, decât până atunci. Dar a depășit anxietatea separării, chiar dacă mai greu.
Și mai greu a fost să depășim împreună teama de întuneric. Nu a ajutat prea mult în primă fază nici rutina zilnică de somn cu poveștile și pupicii de noapte bună, nici lumina de veghe, nici ușa lăsată deschisă. Doar dorința lui de a-și demonstra că a crescut suficient cât să depășească această frică, a dus la schimbare.
A urmat anxietatea provocată de trecerea la gimnaziu. Când era speriat de ce îi va cere fiecare profesor, diferit de ce îi cerea doamna învățătoare. Atunci discuțiile prelungite, cu explicarea necesității respectării tuturor regulilor, dar mai ales pe cea a bunului simț și respectului față de adulți, a funcționat cel mai bine.
Acum e la vârsta tezelor și examenelor. A acumulat multe experiențe despre temeri ce pot fi depășită dacă le analizezi, găsești cauza și apoi soluțiile. Și-i este mai simplu. Mai ales că l-am asigurat că pot să îl sprijin, în tot ce-și propune.
Firești toate aceste frici pe care le-a experimentat și pe care le experimentează toți copiii de-a lungul evoluției. Și care pot fi depășite prin acceptarea existenței lor, prin comunicare și prin căutarea soluțiilor.
Privesc din nou în oglindă spre cel ce mă depășește în înălțime cu mai mult de un cap și-mi zic că nici eu nu sunt scutită de frici. Și cea mai puternică este acum cea legată de faptul că anii ce trec îl vor conduce, firesc, departe de mine. Și caut soluții. Nu de a opri timpul. Nici de a micșora distanța, căci mi-e imposibil. Ci de o face să fie doar una fizică. Pentru că am comunicat atât de mult de-a lungul tuturor fricilor lui, încât va comunica, probabil și el la fel de mult cu mine, de-a lungul fricii mele.
