Am urmărit de curând un filmuleț postat pe o rețea de socializare, pe care vi-l recomand și vouă: ,,Ridică privirea”. E dedicat generației online, după cum ne spune autorul, conținând o sumedenie de afirmații, e drept puțin romanțate, dar valabile, legat de modul în care socializăm astăzi, noi, oamenii.
Prima întrebare pe care mi-am pus-o după vizionare a fost cine face parte din generația aceasta, online. Doar tinerii, care s-au născut în era informatizării și cărora le e mai ușor să deschidă computerul decât ușa, sau și noi, cei mai vârstnici, care am început să preferăm motoarele de căutare pentru multe informații, decât să deschidem cărțile – din lipsa timpului, zicem.
Cred că e un film bine de vizionat indiferent de vârstă. Dacă însă nu veți reuși să o faceți, vă voi oferi eu un subiect-două de reflecție.
Pentru început n-ar fi rău să verificăm azi câți prieteni avem în listă, pe contul de socializare. Apoi să ne întrebăm pe câți îi cunoaștem de fapt cu adevărat și cu câți dintre ei am schimbat o vorbă măcar, în “real life”.
Cât timp petrecem privind în jos, spre telefon sau tabletă, pentru a vedea diverse fotografii sau informații postate de acești necunoscuți. Timp pe care l-am putea petrece cu adevărații prieteni… Și totuși ne plângem de lipsă de timp…
Călătorim și vedem lucruri minunate. Ne grăbim să le fotografiem, să le postăm pentru a împărtăși cu alții frumusețea… sau poate pentru a vedea câți dintre prietenii de Facebook știu cât de norocoși suntem pentru că am văzut noi, în “real live”, asta. Dar oare ne dăm seama că suntem cu adevărat norocoși? Că ceea ce vedem cu ochii noștri e ceea ce ne poate aduce mai multă bucurie decât “like-ul” – confimare a faptului că au văzut și ei și că le-a plăcut ce-au văzut?
Îmi pare firesc să împărtășim bucuria, atâta vreme cât e molipsitoare. Cât ne dă voie apoi să fim fericiți privind oameni în ochi și nu în fotografii, cât nu uităm să ridicăm ochii spre ceilalți, pentru că așteptăm reacțiile pe cont, la o postare.
Îmi zic că sunt norocoasă că m-am născut înainte de apariția rețelelor de socializare, a jocurilor în rețea și a dicționarelor online. Că faptul acesta îmi oferă amintiri nenumărate din “real life” pe care le-ar putea avea și copilul meu, dacă ar petrece mai mult timp cu ochii spre ceilalți și nu spre computer. Și că doar puterea exemplului meu va putea fi convingătoare pentru un mod adevărat de a trăi acum, aici, în “real life”. De ajutor ne poate fi, amândurora, o doză de educație.
