Mai zilele trecute vă spuneam despre sursa de bucurie care poate fi, pentru mine, locul de muncă. Și mă refer la cel ce presupune întâlnirea din fiecare zi cu fețele zâmbitoare ale celor mici. Să interacționezi zilnic cu copiii, înseamnă de fapt să interacționezi și cu părinții acestora. Pentru că ei, copiii, sunt în mare parte reflexia părinților. Felul în care reacționează în situații diferite juniorii familiei, depinde în mare parte de educația primită acasă. Voluntar și involuntar. Nu pun la îndoială niciun moment bunele intenții ale părinților, în privința educației pe care își propun să le-o dea.
Se întâmplă, însă, chiar de multe ori, să-i educăm pe copiii noștri în multe privințe, chiar și atunci când nu ne propunem. Spre exemplu, felul în care reacționăm față de rezultatele pe care le obțin cei mici în diferite situații, este sursă de educare a emoțiilor acestora.
Succesul celor mici ne bucură, ne mulțumește și ne conduce spre oferirea de recompense: zâmbete, îmbrățișări, vorbe frumoase și chiar recompense materiale.
Cum reacționăm, însă, în cazul eșecului celui mic? Unii părinți recurg la pedepse. Alții își dezleagă limba, începând a-l eticheta ca “incapabil, leneș sau neatent”. Există și părinți ce se abțin de la cuvinte, dar privirea încruntată și spatele întors spun mai mult decât zeci de cuvinte. Pe scurt, pentru mulți dintre copii un eșec înseamnă retragerea afecțiunii de către părinți. În oricare din formele amintite. Iar copiii au nevoie atât de mult de afecțiune!… În felul acesta îl educăm pe copil să-i fie teamă de eșec: refuzându-i afecțiunea. Și din teama de eșec, data viitoare copilul va încearca să evite implicarea în acțiuni ce nu i-ar aduce succes. Face doar lucruri pe care le știe deja foarte bine, fără a mai experimenta situații noi, din care poate învăța. Ceea ce nu-i aduce plus de cunoaștere.
Cu siguranță sunt părinți ce își spun acum că exagerez. Doar nu am pretenția ca atunci când greșesc copiii, să fie luați în brațe și felicitați?! Nu. Chiar nu m-a gândit la asta. Dar dacă nu vreți să aveți copii care se tem de fiecare examen, de fiecare situație provocatoare, refuzul afecțiunii nu este o soluție.
Și-atunci, cum e de făcut? Eșecul nu trebuie tratat cu indiferență de părinți, dar nici ca pe o catastrofă. El trebuie privit ca pe o oportunitate de învățare. Trebuie identificate motivele pentru care a greșit și apoi identificate căile ce pot conduce la un viitor succes. “Ce poți schimba în ceea ce ai făcut până acum, pentru ca, data viitoare, să-ți iasă mai bine?”.
Aceasta este întrebarea care trebuie pusă. Iar dacă părintele va reacționa așa, copilul va nu va mai fi temător în situații similare. Bineînțeles că e important și felul în care reacționează părinții în fața propriilor eșecuri. Dacă își spune că nu-i bun de nimic, atunci când nu obține succesul, la fel va gândi și copilul despre el însuși.
Cu eșecul, dragii mei, ne întâlnim la tot pasul, vrând-nevrând. Depinde doar de noi cum facem să nu ne împiedicăm de el, rămânând blocați în mijlocul drumului. Nu uitați, copiii vă sunt cei mai fideli spectatori ai comportamentelor, învățând din ele! În doze mai mari, sau mai mici.
