Grea meseria aceasta de părinte! Grea pentru că e domeniul în care cred că sunt foarte puțini cei care nu își doresc să performeze. Dacă la job treci cu mai multă ușurință peste un insucces, părinte responsabil fiind, orice rateu e motiv de mobilizare, deci efort suplimentar. Deoarece știi deja că timpul trece prea repede pentru a-ți plânge de milă pentru că nu ai mereu succesul pe care ți l-ai proiectat mental, în momentul în care ai decis că vei fi cândva părinte. Iar a te mobiliza după orice înfrângere, dorindu-ți victoria cu orice preț, este un lucru bun. Mai ales că este vorba de educația și binele copilului.
Spuneam că meseria de părinte e grea. Și mulți se plâng, mai în glumă mai în serios, că nu e o meserie care se învață în școli. Nici chiar la diferitele cursuri organizate de specialiști în parenting. Acolo poți doar să-ți pui întrebări, să analizezi, să înveți ceva teorie și, cu ceva noroc, să te simți luminat și să ai senzația că ai găsit răspunsurile la cele mai multe probleme.
Dar practica rămâne cea mai grea. O faci tot în familie și cu greu schimbi obiceiuri deja adânc întipărite. Pentru că da, multe din cele ce le facem în calitate de părinți, le-am învățat cu ceva vreme în urmă și au fost experimentate tot în familie. E drept că pe vremea aceea părinții de astăzi erau copiii familiei. Și multe experiențe trăite atunci, mai plăcute sau mai puțin plăcute, i-au marcat. Acolo unde părinții noștri au greșit, adulți fiind, ne dorim să nu eșuăm și noi, la rândul nostru. Culmea e că, deși ne-am spus chiar la debutul calității de părinte că nu-i vom pune în situații similare pe propriii copii, ne surprindem făcând-o. Exemplu: impresia cu care ai parcurs adolescența a fost că părinții nu te-au considerat niciodată suficient de ambițios pentru a fi mai sus în fruntea unui clasament. Culmea e că, deși ți-o reproșau destul de des, aveai pe atunci senzația că nu te deranjează părerea lor. Atâta vreme cât nu însemna vreun program impus ce să te scoată din ritmul tău.
Ciudat însă e faptul că, ajuns părinte, te surprinzi având exact aceleași nemulțumiri privind spre copil, pe care le aveau ai tăi față de tine. Și te surprinzi gândind în aceiași termeni în care îți vorbeau părinții. Iar uneori, în glumă, ce-i drept, le spui că, dacă nu învață mai mult, ar putea îmbrățișa vreo meserie ce nu e în topul celor valorizate. Exact cum făceau ai tăi părinți.
Toate acestea se întâmplă, cred, din același motiv din care li se întâmpla și părinților noștri. Faptul că punem în prim plan nevoile noastre și nu pe cele ale celor mai mici din familie. Pentru că avem nevoie de copii mai competitivi decât am fost noi la vârsta lor. De copii cu meserii valoroase pentru noi. Avem nevoie să fim impresionați și să-i impresionăm și pe alții de cât de valoros e produsul muncii noastre de părinți. E un soi de egoism pe care îl recunoaștem mai greu. Și care va fi recunoscut la fel de greu de actualii copii, viitori părinți.
Concluzie: părinți fiind, repetăm, fără să ne dorim, greșelile făcute de ai noștri părinți. Dar dacă facem acest prim pas al recunoașterii, sporim șansele ca greșelile să fie mai mici și mai puține. Ne vin în ajutor și dozele de educație.
