De curând am participat la o conferință interesantă. Pentru că a fost despre comunicare, cea care este esențială în orice relație. De data aceasta, despre comunicarea dintre părinte și copil, dincolo de cuvinte.
V-am mai vorbit în câteva rânduri despre cât de mult comunicăm, chiar și fără cuvinte. Nu degeaba se spune că ,,tăcerea este un răspuns” sau că ,,o privire poate să echivaleze cu o sută de cuvinte”. Avem greșit senzația că ne putem face înțeleși doar prin cuvinte. Amintiți-vă cât de multe înțelegeați privind spre copii la vârsta la care nu puteau să le articuleze!… Expresia feței, postura corpului, poziția față de tine a celui cu care comunici, volumul vocii și ritmul în care sunt transmise cuvintele sunt la fel de importante ca și cuvintele rostite.
Dacă mi-a plăcut ceva foarte mult la cele prezentate în conferință, a fost permanenta invitație de a ne pune în locul celui cu care comunicăm. În locul copilului. Și cum am o imaginație foarte bogată, nu mi-a fost greu să mă imaginez într-o discuție cu un coleg de serviciu care, nemulțumit de felul în care am făcut un lucru, începe să-mi prezinte situația. Nu pe un ton calm, ca între adulți, ci pe unul ridicat și amenințător, însoțit de sprânceana ridicată și gesturi largi. Cam cum se întâmplă în cazul unor discuții părinte-copil.
Adultul, cu înălțimea dată de vârstă și forța în vocea corespunzătoare, își apostrofează copilul, legat de un lucru mai puțin bine făcut. Mă gândeam că nu mi-ar plăcea o astfel de comunicare din partea vreunui coleg, nici măcar a șefului. Doar suntem adulți, nu? Merităm să fim respectați și, chiar și atunci când greșim, se poate comunica pe un ton civilizat. Oameni suntem, nu? Iar tonul m-ar ajuta să accept mai ușor unde am greșit și sfaturile… De câte ori însă ne-am gândit că cel mai mic, asupra căruia îndreptăm mustrările pe un ton ridicat, ar putea gândi cam în aceiași termeni?… Adică el de ce nu s-ar întreba de ce nu reușește părintele să-i explice calm și frumos ce și unde a greșit. Dacă nu e adult, nu e om?… Păi, nu e! El e doar copil și pricepe doar atunci când simte autoritatea părintelui. Iar autoritatea este direct proporțională cu volumul vocii și al numărului de cuvinte articulate pe minut.
O să-mi spuneți că teoria e simplă, o cunoaștem, dar tare greu e cu practica. Și n-am să vă contrazic, pentru că aveți dreptate. Dar dacă încercăm să punem în practică sfaturile legate de educație zilnic, va fi la început mai greu, apoi începe să devină un mod de viață. Ca și într-o dietă. E greu la început, mai sunt și zile în care dăm rateuri, dar până la urmă înțelegem că pentru a nu ne îngrășa din nou, nu trebuie să o abandonăm, oricât de greu ne-ar fi. Și în cele din urmă devine stil de viață. Sănătos. Ca și dozele de educație.
