Doza de educaţie (DDE) – Weekendul acesta am fost la „Fjord”, filmul lui Cristian Mungiu. Peste două ore de cinema. Dar din acelea care nu se termină când se aprind luminile în sală. Se termină mult mai târziu. Poate în mașină, pe drumul spre casă. Poate a doua zi. Poate niciodată.

Pentru că sunt filme care îți oferă răspunsuri. Și sunt filme care îți fură certitudinile. „Fjord” face parte din a doua categorie.

Povestea unei familii româno-norvegiene, foarte credincioase, intrată în coliziune cu autoritățile unui stat care se consideră model de toleranță. Dar nu este doar despre Norvegia. Este despre noi toți.

Despre cât de diferiți suntem și cât de asemănători devenim atunci când ne este teamă. Despre cât de repede împărțim lumea în „noi” și „ei”. Despre cât de ușor ni se pare că deținem adevărul și cât de greu ne este să acceptăm că poate vedem doar o parte din el.

Filmul nu îți spune cine are dreptate. Și tocmai asta îl face atât de incomod.

Te trezești întrebându-te: eu ce aș fi făcut? Unde se termină disciplina și unde începe abuzul? De câte ori mi-am crescut copiii din iubire și de câte ori din frică? De câte ori am judecat oameni care nu fac parte din „gașca” mea — cei care cred altfel, votează altfel, își cresc copiii altfel sau trăiesc altfel?

Pentru că adevărul are un obicei neplăcut: rareori încape într-o singură tabără.

Și mai e ceva… Filmul mi-a reamintit de ce, deși îmi place enorm să călătoresc, n-aș mai vizita neapărat Norvegia a doua oară. Nu pentru fiorduri — acelea rămân superbe. Nici pentru ordine, curățenie sau eficiență. Ci pentru senzația aceea greu de descris că uneori societățile foarte bine așezate pot deveni, paradoxal, mai puțin încăpătoare pentru diferență.

Poate că este doar o impresie personală. Sau poate că orice comunitate, oricât de civilizată, are propriile granițe invizibile despre cine este „ca noi” și cine nu.

Iar asta nu este o problemă norvegiană… Este o problemă omenească.

La finalul filmului, nu am ieșit din sală convinsă că am dreptate. Din contră. Am ieșit mai puțin sigură de propriile certitudini.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai mari merite ale artei: nu să ne confirme ceea ce credem deja, ci să ne facă suficient de incomozi încât să ne întrebăm dacă nu cumva am greșit și noi, măcar puțin.

Pentru că uneori maturitatea nu începe când găsim răspunsurile potrivite, ci când avem curajul să ne punem întrebările grele.

prof. Maria Adriana Nichitean