Doza de educaţie (DDE) – Știi cum e să visezi că zbori, dar să descoperi că n-ai aripi? Cam așa e și în educația românească atunci când vorbim despre integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale. Vrem să fim o școală incluzivă, caldă, deschisă, unde fiecare copil are locul lui. Dar, de prea multe ori, profesorul rămâne singur în fața clasei, cu bunăvoință multă, dar fără sprijin real.
Și atunci, întrebarea devine simplă și grea în același timp: Cum să-i învățăm pe toți, când unii dintre noi nu mai au nici timp, nici resurse, nici formare?
Îi înțeleg perfect pe colegii care spun că vor să facă bine, dar nu știu cum. Pentru că da, empatia nu se predă la facultate. Se învață pe viu, între copii care plâng, râd, fug, se blochează sau visează. Și dacă ai 30 de elevi în clasă, dintre care trei cu nevoi speciale, ei bine… nu, nu poți fi și profesor, și psiholog, și terapeut, și magician, de unul singur.
De aceea, vestea că se pregătește, în sfârșit, un proiect european pentru formarea profesorilor și finanțarea profesorilor de sprijin sună aproape… revoluționar. În 2026, zic autoritățile, vom avea ghiduri, formări și chiar posibilitatea ca părinții însoțitori să fie plătiți. Asta da, o schimbare care, dacă se și întâmplă, ar putea da un sens real cuvântului „incluziune”.
Dar până atunci, adevărul e că prea mulți copii cu CES merg la școală ca într-un labirint. Cu hărți incomplete, cu porți închise, cu profesori care ar vrea să ajute, dar nu știu de unde să înceapă. Nu e rea-voință — e lipsă de resurse, de structură, de sprijin. Iar noi, ceilalți, adulți responsabili, ne jucăm, uneori, de-a integrarea. Punem elevii în aceeași sală și spunem „gata, sunt incluși”. Dar incluziunea nu e un cuvânt administrativ. E un proces viu. Înseamnă să-l vezi pe copil, să-l înțelegi, să-l accepți și să-l ajuți să-și găsească ritmul. Înseamnă să nu mai tratăm diferența ca pe o defecțiune, ci ca pe o resursă.
Îți trebuie însă curaj și oameni. Profesori de sprijin, psihologi, consilieri, formare, timp. Adică exact acele aripi fără de care, oricât de frumos ar fi visul, nu zburăm nicăieri. Așa că, atunci când vom face bugetul pentru anul viitor — noi, statul, comunitatea, școala — poate ar fi bine să nu mai tăiem din sprijin. Ci să-l adăugăm. Pentru că a investi în educația copiilor cu cerințe speciale nu înseamnă a-i ajuta doar pe ei. Înseamnă a ne educa pe noi toți — în empatie, în răbdare, în umanitate.
Pentru că o școală incluzivă nu e o școală cu toți copiii la un loc, ci o școală în care fiecare copil își găsește locul.
prof. Maria Adriana Nichitean
