Bun găsit, dragilor!
Ieri, în optimismul cauzat de venirea verii, mai că-mi fugiseră toate ideile ce ar putea produce administrarea unei doze. De educație, bineînțeles.
Dar, cum mi s-a mai întâmplat și în alte rânduri, ceva a rupt starea. Primesc un articol cu recomadarea de a-l citi și cu speranța exprimată că poate învăț și eu odată ceva. Bineînțeles că am primit provocarea, fără a mi se părea că e despre faptul că n-aș ști prea multe. Pentru a înțelege mai bine cum stă treaba, am să vă spun că am avut, cu ceva vreme în urmă, o dispută cu expeditorul articolului recomandat, pe tema… mândriei de a fi român. Și că, în repetate rânduri, mi s-a sugerat că e mai potrivit să aspir mai mult legat de viață, dincolo de granițele României.
Fără să mă lungesc prea mult, vă povestesc cam despre ce era vorba în articolul cu pricina. Despre revolta unuia față de politicienii noștri, care aleg să iasă pe micile ecrane pentru a-și exprima dezacordul față de plecare tinerilor în străinătate. Nu am urmărit la televizor modul în care și-au exprimat supărarea ai noștri aleși. Din articol, însă, am dedus că apelativele pe care le-ar fi folosit politicienii la adresa celor ce muncesc afară, nu au nimic cu buna educație. În schimb, am citit cu maximă atenție în articol felul în care imaginea țării era zugrăvită de autor. Și nu mirosea deloc bine. La propriu. Deci: un domn s-a supărat pe politicienii care i-au jignit pe cei plecați în străinătate la muncă și a decis să ne spună despre cât de corupt și ineficient este sistemul, despre taxele pe aer pe care le plătim, despre faptul că avem 18.300 de biserici și doar 4700 de școli generale și 425 de spitale. Drept să vă spun, chiar dacă nu dețineam aceste date numerice cu exactitate, despre faptul că lucrurile merg prost, tot aveam cunoștință. Și uite, trebuie să recunosc că tot am învățat ceva, așa cum și-a dorit expeditorul articolului. Datele cu pricina. În rest, nimic nu mi s-a părut nou. Nici măcar stilul vulgar ar articolului, scuzabil totuși, având în vedere intensitatea sentimentului de revoltă pe care îl trăia autorul. Revoltă îndreptățită, aș zice.
La finalul lecturii, recunosc că nu mi-am cenzurat gândurile. Și i-am răspuns persoanei bine intenționate ce-mi trimisese articolul, ceea ce va spun și dumneavoastră acum: chiar mi-a ajuns de atâția revoltați, care își strigă nemulțumirea și atât! Nu pentru că și-o strigă sau pentru că n-ar avea motive să o facă. Pentru că, e drept, motive sunt destule. Câte gropi pe străzile Sucevei. Ci, pentru că și-o strigă doar pe tastatură. În rest, nu fac nimic. Eventual, te arată cu degetul pentru că alegi să nu-ți fie rușine pentru că ți-ai agățat tricolorul la mașină. Și am să spun și de ce mie nu mi-e rușine. În primul rând, nu mi-am ales naționalitatea la naștere. Și cred cu convingere că, indiferent dacă ar fi fost alta, în orice altă țară, aș fi muncit la fel. Aș fi făcut exact aceleași lucruri la job. Lucruri care îmi fac plăcere, care îmi aduc bucurie și care nu mă fac să trag cu ochiul la banii mai mulți ai altora. Și nu e autosuficiență, când spun că ceea ce fac acum mă împlinește. Pentru că știu că voi face și mai mult, dacă voi simți că e nevoie. Și am convingerea că la fel aș fi putut simți și dacă trăiam în altă țară. Cu siguranță, sunt mulți care vor contesta spusele mele. Și nu e rău! Căci, incontestabil, chiar dacă țara în care trăim nu miroase bine, măcar e una cu libertate de exprimare. E drept, acum, că s-ar putea ca împlinirea pe care o simt eu, profesional, să se datoreze faptului că lucrez cu copiii. Și în orice țară aș pleca, cei mici sunt la fel. Iar alții nu au norocul meu.
Închei, spunând doar atât: cei ce simt că pot face ceva în țară, pentru ei și pentru ceilalți, să o facă! Eventual, cu bucurie. Nu doar să scrie despre ce ar putea face dacă ALTCINEVA ar schimba ceva sau… dacă n-ar fi aici. Iar dacă aleg să plece, să o facă! Tot pentru ei și, de ce nu?, pentru ceilalți. Dar n-ar fi rău să strecoare prin bagaje și o doză de educație, oriunde s-ar afla. Pentru orice eventualitate…
