Doza de educaţie (DDE) – Am citit de curând un material legat de cât de mult îi costă pe profesori o carte în România, comparativ cu alte țări europene, ținând cont de salariile existente. Despre orele de muncă necesare pentru a o cumpăra. Despre diferențele dintre România și Europa Occidentală.
Dar poate că problema cea mai adâncă nu este doar financiară. Pentru că dincolo de constrângerile materiale, trăim într-o cultură a oboselii… Profesorii nu sunt doar la catedră. Nu sunt doar în ora aceea de predare pe care o vede elevul. Sunt în ședințe care se prelungesc, în rapoarte care trebuie completate, în platforme digitale care cer actualizări constante, în planificări, în evaluări, în corecturi târzii. Sunt în telefoane primite seara, în mesaje, în presiunea de a fi permanent disponibili.
Ziua de lucru nu se încheie când sună clopoțelul. Iar în acest context, când o carte ajunge să coste echivalentul unei zile de muncă, ea nu mai este doar o investiție financiară. Devine și un efort psihologic.
Pentru că, înainte de a scoate cardul, apare dialogul interior: „Merită acum?”, „O să am timp s-o citesc?”, „Mai e urgent?”.
Și nu sunt întrebări superficiale. Sunt întrebări ale unui om deja suprasolicitat.
Cartea nu mai este doar o sursă de cunoaștere. Devine încă un lucru pe lista de „trebuie”. Încă o responsabilitate. Încă un standard de atins într-un program care deja dă pe dinafară. Așa se naște amânarea…
Nu pentru că nu există interes. Nu pentru că nu există conștiință profesională. Ci pentru că energia este limitată. Iar când resursele – financiare și emoționale – sunt puține, creierul începe să prioritizeze supraviețuirea, nu dezvoltarea.
Și, încet, lectura profesională riscă să devină un lux amânat. Iar asta e periculos. Nu pentru că profesorii ar deveni mai puțin competenți peste noapte, ci pentru că formarea continuă se transformă din bucurie intelectuală în obligație împovărătoare. O profesie care ar trebui să fie hrănită de curiozitate ajunge să fie sufocată de administrativ.
Poate că întrebarea nu este doar „de ce costă atât?”, ci și „cât spațiu mai lăsăm pentru creștere într-un sistem care funcționează la limita epuizării?”
Pentru că apetitul pentru lectură nu dispare brusc. Se erodează. Puțin câte puțin. Între două ședințe. Între două termene limită. Între două stări de oboseală.
Dacă vrem profesori care citesc, trebuie să vorbim nu doar despre salarii, ci și despre timp. Despre încărcare. Despre echilibru.
Pentru că o carte nu are nevoie doar de bani. Are nevoie de un om care să aibă energie să o deschidă.
Iar o societate care își dorește educație de calitate ar trebui să creeze nu doar acces la carte, ci și spațiu real pentru lectură.
prof. Maria Adriana Nichitean
