Doza de educaţie (DDE) – Duminică, pe 16 noiembrie, a fost Ziua Internațională a Toleranței. Da, există o astfel de zi! Și nu doar pentru că sună frumos pe calendar, ci pentru că, în 1995, UNESCO s-a uitat la lume cam așa cum te uiți la o clasă gălăgioasă înainte de oră: cu răbdare, dar și cu o sprânceană ridicată. S-au inventariat atunci nu mai puțin de 16 tratate, convenții și declarații despre toleranță. Șaisprezece! Dacă ar fi fost despre ciocolată, am fi zis că e o colecție impresionantă. Dar când e vorba despre cum să nu ne mai supărăm și să nu ne mai agresăm unii pe alții… parcă 16 nici nu mai par atât de multe.
În mod ironic, globalizarea ne aduce mai aproape și, în același timp, ne face să ne retragem în noi ca melcii când aud zgomot. Lumea e plină de conflicte, războaie, terorism, discriminări, abuzuri. Și în tot acest peisaj, toleranța pare uneori un lux. Ca și cum am spune: „Da, ar fi frumos să fim toleranți, dar ai văzut cum se comportă ceilalți?” Eterna scuză… Aproape că merită trecută într-un tratat separat.
Ce îmi place însă la ziua aceasta este că ne aduce aminte de ceva ce, în adâncul nostru, știm deja: nu suntem fără resurse. Avem diversitate culturală — minunată dacă nu te încăpățânezi să o vezi ca pe o amenințare. Avem educația — care, dacă ar fi o persoană, ar fi genul acela de prieten calm și înțelept, care îți spune: „Respiră. Înțelege. Apoi vorbește.” Avem dezvoltarea durabilă, societatea civilă, presă responsabilă.
Avem, pe scurt, antidoturi. Doar că antidoturile sunt bune doar dacă le folosim. Iar aici intră în scenă statele, cele care semnează tratatele — într-o atmosferă solemnă, cu pixuri elegante și fotografi la fiecare colț — și apoi uită uneori să le respecte. Ca un elev care își cumpără un caiet nou, frumos, plin de promisiuni, și îl abandonează după primele două pagini.
Ziua Internațională a Toleranței e, într-un fel, micul nostru reminder anual. Un fel de notificare pe care ți-o dă telefonul: „Amintește-ți să fii om.” E și un mod politicos (dar ferm) de a le spune liderilor: „Știți acele promisiuni frumoase cu drepturi, protecție și pace? Da, încă sunt valabile.”
Dar – și aici vine partea mea preferată – toleranța nu este treaba exclusivă a statelor. E și treaba noastră. A mea, a ta, a vecinului care dă muzica mai tare, a colegului care vine obosit la birou, a copilului care tocmai a făcut o criză în supermarket. Nu putem cere pacea planetară dacă ne irită faptul că cineva mestecă prea zgomotos.
Eu una recunosc: toleranța nu e ceva ce îți pui pe tine dimineața ca o cămașă. Nu vine natural în fiecare zi. Uneori vine șifonată. Alteori uitată. Dar se poate învăța. Și, mai ales, se poate exersa.
Iar concluzia mea de astăzi este aceasta: Toleranța nu e despre a-i suporta pe ceilalți, ci despre a ne extinde inima suficient cât să încăpem cu toții. Și dacă duminică am sărbătorit-o, de azi ar fi frumos… s-o și aplicăm.
prof. Maria Adriana Nichitean
