Doza de educaţie (DDE) – Pe 2 octombrie e Ziua Internațională a non-violenței. Asta înseamnă ca măcar azi, să încercăm să nu țipăm la copii, să nu ne claxonăm vecinul pe care l-am prins pe locul nostru de parcare și – dacă se poate – să nu mai aruncăm priviri ucigătoare partenerului doar pentru că a uitat, iarăși, să ducă gunoiul.

Ce-ar fi dacă non-violența nu ar fi doar o zi bifată cu zâmbet pasiv-agresiv într-un calendar ONU? Ce-ar fi dacă am lua-o personal? Și profesional. Și educativ.

De-a lungul vieții am învățat că violența nu e doar fizică. Că vine câteodată sub formă de tăcere care doare, de ochi dați peste cap sau de „las’ că vezi tu acasă!”. Și uneori, cel mai tare doare ce nu se vede: un cuvânt spus prost, un gest trecut cu vederea, o invalidare elegantă, dar usturătoare.

Cum stă România la acest capitol? Potrivit datelor din 2024, aproape 60% dintre copiii români spun că au fost bătuți sau umiliți acasă, iar 1 din 3 femei a fost victima unei forme de violență domestică. În școli, bullyingul nu mai e o noutate, ci un fel de limbaj paralel. Profesorii? Da, și ei sunt uneori victime, dar și complici prin tăcere sau prin replici de genul „hai, nu mai fi sensibil, așa se face educația”.

Și uite așa, perpetuăm un model vechi, care se ține bine pe picioare, ca o bunică hotărâtă să ne dea cu nuiaua educației „de pe vremuri”…

Eu am crescut cu povești. Cu Moș Ene, cu Greuceanu și cu vocea mamei citindu-mi „Albă ca Zăpada” într-un decor în care dulceața era la propriu pe raft și la figurat în ton. N-am primit niciodată vreo palmă, dar am simțit de multe ori durerea din ochii prietenilor mei care o primeau. Și m-am întrebat: dacă nu doare pe piele, dar doare în inimă, nu e tot violență?

Răspunsul e da. Educația fără blândețe nu e educație. E dresaj.

Ironia e că, deși avem telefoane inteligente, mașini inteligente și chiar case inteligente, încă avem momente în care ne purtăm emoțional ca niște neanderthalieni digitalizați. Strigăm. Amenințăm. Umilim. Dar cu filtre de Instagram, desigur.

Așadar, ce-ar fi ca azi – și poate și mâine – să vorbim mai blând? Să ascultăm mai mult. Să spunem „îmi pare rău” fără să ne simțim slabi și „te iert” fără să ne considerăm trădați.

Pentru că non-violența nu e o slăbiciune. E o formă de putere interioară. De maturitate. Și mai ales, de iubire.

Așa că, dacă tot sărbătorim Ziua Non-violenței, hai să o facem cu sens. Să ne întrebăm, măcar o dată pe zi, dacă nu cumva am atins pe cineva nu cu palma, ci cu papucul. Dar nu în cap. Ci în suflet.

Și poate că lecția de azi este exact asta: Să învățăm cum să nu dăm cu papucul în sufletul celuilalt. Nici din oboseală. Nici din grabă. Nici din automatisme moștenite.

prof. Maria Adriana Nichitean