Doza de educaţie (DDE) – Când am fost întrebată ce părere am despre ghiozdanele copiilor, am simțit o ușoară durere în spate. Reflex. Profesional și… parental. Ghiozdanul, dragii mei, acel dulap ambulant cu bretele, rucsacul vieții de elev, pare să devină, an de an, un simbol nu doar al învățării, ci și al încăpățânării noastre de a ne adapta la vremuri noi.

Se spune că greutatea ghiozdanului n-ar trebui să depășească 10% din greutatea copilului. Adică, dacă puiul are 30 de kg, ghiozdanul ar trebui să aibă maxim 3. În realitate, însă, avem ghiozdane care se apropie de greutatea unei valize pentru o vacanță de două săptămâni. Și toate astea pentru o zi de școală.

Dar nu e doar o problemă de greutate, ci de organizare. De ce trebuie să ducă totul, tot timpul, peste tot? Am auzit idei bune: dulapuri la școală, manuale digitale, o mai bună coordonare între materii. Am mai auzit și cuvântul magic: autonomie. Autonomie pentru școli, pentru profesori, pentru comunități. Să ne organizăm. Să fim creativi. Dar cum să fii creativ cu orarul făcut pe genunchi și cu manuale care nu încap nici în raft, darămite în ghiozdan?

Iar când nu e ghiozdanul, e scaunul. Nu cel de domnie, ci cel în care elevul stă 5-6 ore, ca apoi să se mute, docil, la biroul de acasă. Statul în fund a devenit o carieră. Se mai ridică doar să caute ceva de ronțăit, apoi înapoi, pe scaun. Coloana suferă, mușchii uită de existență, iar pauza activă a devenit o legendă urbană.

Și totuși, copilul nu are nevoie de un antrenor de culturism, ci de normalitate. De pauze reale, nu de cele în care se schimbă doar profesorul, nu și postura. De manuale și auxiliare care nu sunt volum I, II și III pentru un singur an de școală. De profesori care vorbesc între ei despre orar și teme, nu doar despre „copiii de azi care nu mai sunt ca cei de pe vremuri”.

Am văzut școli care au reușit: cu puțin, au făcut mult. Au reorganizat spațiile, au lăsat copiii să lase lucruri acolo, au făcut orele mai aplicate, mai scurte, dar mai clare. Nu toți, dar câțiva. E un început.

Și da, știu, poate par idealistă. Dar în fiecare zi, când văd câte un copil cocoșat de ghiozdan, îmi vine să-i iau eu greutatea, măcar pentru 3 minute — cât ține și mesajul acesta.

Așa că, dragi părinți, profesori și oameni cărora vă pasă: nu vă întrebați doar „cât cântărește ghiozdanul copilului meu?”, ci și „cât îl ajut să nu ducă totul singur?”.

O pauză în plus, un manual în minus, o discuție în plus între noi. Acolo începe schimbarea.

prof. Maria Adriana Nichitean