Doza de educaţie (DDE) – Dragilor, azi vorbim despre un subiect care se aplică tuturor, dar mai ales nouă, celor care uneori uităm că suntem oameni și nu roboți cu WiFi emoțional permanent conectat la lumea din jur. Vorbim despre detașare. Nu, nu fuga de responsabilitate. Nici răceala glacială în fața vieții. Ci acel spațiu elegant, matur și sănătos între ce ni se întâmplă și cine suntem cu adevărat.

Pentru că, surpriză: identitatea ta nu depinde de ce ți se întâmplă.

Eu nu sunt eșecurile mele. Dar, sincer, nici succesul meu nu mă definește total. De ce? Pentru că am avut și zile de „bravo mie”, dar și zile de „oare poate să mă teleporteze cineva de aici, acum, în altă galaxie?”. Situațiile vin și pleacă, iar cine ești tu – acel „miez interior”, cum îmi place să-l numesc în șoaptă, ca să nu par prea filozofică la cafea – rămâne. Și merită protejat, chiar dacă lumea nu se lasă. E haos, deadline-uri, WhatsApp-uri care explodează și vecini care dau cu bormașina fix când vrei să te conectezi cu tine. Ce faci atunci?

Alegi să te concentrezi pe ce poți controla. Gândurile tale. Reacțiile tale. Tonul vocii când răspunzi la acel email pasiv-agresiv. Restul? E vremea, traficul, și ce zice mătușa ta despre ce postezi pe Facebook. Adică… nu e problema ta.

Asta nu înseamnă că devenim niște roboței zen care levitează. Emoțiile există, slavă cerului! Le simțim, le trăim, dar nu le lăsăm să conducă mașina. Adică: emoțiile sunt valuri, nu tsunami-uri. Dacă vine supărarea, o saluți, o lași să-și spună of-ul, dar nu o inviți să se mute la tine pe termen nelimitat.

Și, te rog, ține minte: detașarea nu e indiferență. Nu închide inima, ci doar pune niște garduri frumoase în jurul grădinii sufletului tău. Ca să nu vină oricine cu bocancii plini de noroi să-ți calce trandafirii.

Și, poate, unul dintre cele mai frumoase lucruri citite și-apoi conștientizate, în ultima vreme, e că libertatea mea stă în acel spațiu dintre stimul și răspuns. Cineva mi-a zis ceva neplăcut? Inspir. Nu răspund instant. Mă gândesc: ce aleg să fac cu informația asta? Poate o ignor. Poate răspund calm. Poate… îmi iau un biscuite și decid mai târziu.

Concluzia mea de azi? Detașarea nu e o fugă, ci o formă elegantă de a rămâne întreg într-o lume care uneori vrea să te frângă. Nu e lipsă de empatie, ci un act de iubire matură față de tine.

Așa că azi, alege să fii stânca, nu valul. Și dacă tot vine valul… învață să faci surf!

prof. Maria Adriana Nichitean