Doza de educaţie (DDE) – Când eram copil, mă fascina cum bunica „respecta” rețeta de cozonac: o citea cu sfințenie, dar… făcea tot cum știa ea. Nu punea stafide, că „nu-s bune la burtă”, și nici coajă de portocală, că „e scumpă”. Dar o respecta. Tot timpul. Exact ca în rețetă… doar că altfel.
Cam așa pare că se respectă și legea în educație. Avem o cifră magică: 15% din Bugetul General Consolidat – o promisiune veche de când s-au inventat lozincile. Iar ministrul Educației ne liniștește senin: da, o respectăm! Cum? Simplu: o prorogăm. Și dintr-o dată, respectul capătă sensuri… elastice.
Omul, căci e și el om înainte de a fi ministru, recunoaște că a intrat în funcție cu speranțe mari: reformă, echilibru, bani pentru viitor. Dar între speranță și realitate s-a băgat, ca de obicei, un cuvânt rece: austeritate. Și așa, în loc de reforme, avem raționalizări. În loc de investiții, avem tăceri motivate fiscal.
Dar, stați, să nu fugim cu indignarea înainte! Ministrul ne spune că e liniștit. Liniștea domniei sale vine din faptul că a reușit, în ciuda tuturor furtunilor, să asigure salariile și bursele până la final de an. Asta e, cum ar zice el, o victorie. Mărturisesc, ca psiholog, că mă bucur că un om aflat sub presiune e liniștit. Ca profesor însă, îmi vine să întreb: dar noi? Noi ce facem cu neliniștea noastră?
Pentru că între timp, clasele devin mai pline, normele mai mari, bursele mai rare. Și viitorul educației mai mic decât ni se promitea. E adevărat, n-a fost tăiat bugetul. Doar că n-a fost crescut. N-a fost alimentat, hrănit, încurajat. A fost… menținut, așa cum ții o plantă în viață doar cu câte-un strop de apă, dar fără soare, fără pământ bun, fără grija adevărată.
Și da, poate că nu e vina unui singur om. Poate că nu trebuie să aruncăm cu vină, ci cu responsabilitate. Dar e greu să nu simți o tristețe subtilă când un ministru vorbește despre educație ca despre o cheltuială, nu ca despre o investiție.
În plus, e ceva ironic și dulce-amar în felul în care o lege devine „o țintă” – nu o obligație. Un fel de „mi-ar plăcea să ajung acolo, dar între timp… mă mai opresc la o cafenea cu austeritatea.”
Așadar, dragii mei, învățăm și zilele acestea, o lecție prețioasă despre promisiuni și realitate: că uneori legile nu sunt făcute să fie aplicate, ci doar amânate. Iar liniștea celor de sus poate să fie surdă la neliniștea celor din clasă.
Concluzia? Poate că nu putem cere 15% peste noapte. Dar putem cere sinceritate fără zâmbete învățate. Putem cere ca educația să nu mai fie doar o cifră într-un Excel prorogat. Și, mai ales, putem cere ca viitorul copiilor noștri să nu mai fie tratat ca o cheltuială de la care se „mai taie puțin”.
Iar dacă tot e să „țintim”, atunci să țintim măcar mai sus decât liniștea unui ministru în timp ce viitorul face foamea.
prof. Maria Adriana Nichitean
