Doza de educaţie (DDE) – Pe 24 iunie, când soarele stă parcă nemișcat de-atâta lumină, în satele românești se trezesc legendele. Sânzienele — sau Drăgaica, cum i se spune prin sudul țării — nu sunt doar niște zâne bune cu flori în păr. Sunt zeițe. Cu fișă de post serioasă: protejează armonia în comunitate, holdele semănate și nu în ultimul rând… femeile măritate. Adică… lucruri sfinte în satul românesc: pâinea și nevasta.
Pe scurt, Drăgaica era ceva între mama-grădinii și influencerul spiritual al verii. Avea grijă să rodească pământul, să nu se strice vremea și, bonus, să mai îmblânzească spiritele femeilor ce erau în prag de a deveni soacre. De aceea, Sânzienele nu se sărbătoreau oricum – ci cu coronițe de flori, dansuri în lanuri și voie bună. Nimic nu transmite mai mult „respectul pentru zeiță” ca o horă sinceră și o fustă care se învârte cu sens.
În poveștile din bătrâni, Sânzienele nu iartă pe cei care nu le respectă ziua: se supără, stârnesc vânturi, opresc ploile sau răscolesc visele. Așa că oamenii făceau ce știau mai bine: coronițe din flori galbene, dansuri prin iarbă, voie bună și niciun chef să le înfrunte. În unele zone, fetele își puneau coronițele pe apă, să vadă încotro le duce – un fel de test de compatibilitate precreștin.
La Suceava, pe lângă aceste valențe mitologice, ziua e cu dublă încărcătură: Hramul orașului. E ca și cum tradiția și credința dau mâna și își spun: „Hai să arătăm ce înseamnă comunitate”. Muzică, procesiuni, miros de tămâie și plăcinte — cam așa se țese identitatea unei cetăți care încă știe cine este.
Și-acum vine momentul de introspecție. Ce păstrăm noi, oamenii de azi, din Drăgaica? Poate nu mai punem flori în păr — dar oare mai protejăm femeile? Mai avem grijă de holdele vieții noastre, de ceea ce semănăm zilnic în copii, în relații, în comunitate? Sau am uitat și de zeițe, și de respect?
Sânzienele nu sunt despre nostalgie folclorică. Sunt despre feminitate, echilibru, generozitate. Despre ritmuri naturale într-o lume care a uitat să meargă încet. Iar educația începe acolo unde învățăm să fim mai blânzi, mai atenți și… mai aproape unii de alții. Sărbătorile astea vechi ne amintesc de lucruri simple: pământul nu rodește fără răbdare, căsnicia nu merge fără grijă, iar omul nu înflorește fără bucurie.
Haideți astăzi să lăsăm măcar o parte dintre grijile moderne la marginea câmpului. Să ne punem măcar în gând, o coroniță de flori. Să trăim sărbătoarea, să ne conectăm la ce contează și să aducem puțină liniște în graba cotidiană. E vară, e soare, e românește. Zâmbește-i și tu unei Sânziene — poate chiar din oglindă. Și nu uita: ești parte dintr-o poveste veche și frumoasă. Trăiește-o cu rost.
prof. Maria Adriana Nichitean
