A fost Ziua Copilului. Internațională. Căci copiii sunt peste tot în lume la fel. Pe dinăuntru, oricât de diferiți ar fi pe dinafară. Au nevoie de multă dragoste, să se simtă în siguranță, să se bucure și să se întristeze în mijlocul celorlalți. E mult?… E puțin?…
El, copilul, nu-și pune întrebări de genul acesta. Pentru copil comparațiile ce țin de suflet nu există. El doar învață că ce primește e suficient. Atâta se poate. Și dragoste, și securitate, și socializare.
Și se bucură din plin de toate, de cele cântărite de adulți ca fiind prea multe sau prea puține. Râde cu gura până la urechi sau plânge până se îneacă. Fără să-i pese de ce vor spune sau crede ceilalți. Trăiește „aici și acum”. Fără să știe că tot ce trăiește acum aici, sunt schelele a ce va fi mâine.
Adulții însă știu. Sau ar trebui să știe. Iar reacțiile pe care le au cei mari și „trecuți prin viață” atunci când sunt prezenți la râsetul și plânsul celor mici, încet, dar constant, le modelează tiparele viitorilor adulți de a simți și a înțelege.
„Nu plânge că ești mare!”… „Nu râde așa de zgomotos, că nu se cuvine!”. Încet, încet, normele impuse de adulți, le micșorează copiilor zâmbetul și le fac plânsul înfundat. Normele acelea care de cele mai multe ori sunt bine-intenționate, pentru că încearcă să-l pregătească pe copil pentru lumea adulților în care vrând nevrând va intra. Și-n care nu vrei să-l lași să intre nepregătit.
Mă întrebam cam care ar fi vârsta până la care ne-am putea permite să-i lăsăm pe copii să fie onești și mai puțin calculați și în bucurie, și în tristețe. Care e vârsta până la care să-i poți asculta, indiferent de câtă sinceritate necontrolată dau pe dinafară, fără să le-o măsori și temperezi? Oare să fie cea dinaintea intrării în școală? Oricum odată intrați în ea învață să le măsoare pe toate…
Îmi dau seama că cel mic din mine, copilul, încă se trezește odată cu mine în fiecare dimineață. Pentru că în fiecare dimineață simt nevoia să fiu onestă nu doar cu mine, ci și cu ceilalți. Fără măsurători. Dar pentru că am învățat măsurătorile de la cei mai mari decât mine de multă vreme, îmi măsor și bucuriile, și tristețile, și le păstrez pe cele ce înseamnă „prea mult” și „nu se cuvine”. Doar că el, copilul din mine, încă se revoltă. Și-mi dă dureri drept în piept, atunci când opresc, de dragul regulilor, de dragul celorlalți cele pe care cu mulți ani în urmă le-aș fi spus, înainte de a mă opri un adult să râd sau să plâng.
Mi-e dor de copilăria fără măsurători… Și-o retrăiesc din când în când doar alături de copii. E drept că mi-ar plăcea să-i văd pe cât mai mulți neopriți să râdă cu gura până la urechi și nici să plângă până li se înnoadă lacrimile. Să-i văd în momente dintr-astea doar îmbrățișați de adulți. Aici și acum.
prof. Maria Adriana Nichitean
