Carol Scrob (născut pe 21 iulie 1856 în Săbăoani, Ținutul Romanului, și decedat pe 17 ianuarie 1913 la București) a făcut parte din grupul de la „Literatorul”, revistă care s-a definit în opoziție cu Junimea și „Convorbiri literare”. Absolvent al Liceului Național din Iași, el făcut carieră militară în timpul Războiului de independență din 1877, avansând până la gradul de maior. În același timp, a scris versuri și le-a publicat mai întâi în „Stindardul” (începând cu 1876), apoi în „Literatorul”(1880-1884).
O speranță
În numărul din 15 aprilie 1881 al revistei, unde își publică partea a doua a articolului Curs de analiză critică, dedicată versurilor lui D. Stoienescu, Alexandru Macedonski îl prezintă publicului pe Carol Scrob ca pe o speranță, alături de Duiliu Zamfirescu ș Bacalbașa:
„D-sa [D. Stoienescu – n.m., L.Ț.], ca și Carol Scrob, ca și Duiliu Zamfirescu, ca și Bacalbașa, este menit să meargă departe. Acești tineri trebuiesc încurajați, trebuiesc stimați, trebuiesc iubiți, căci ei – fiecare în genul său și cu talentul său – sunt cei care contribuiesc la purificarea gustului literar de influiența la care a fost supus prin ivirea atâtor poezii de stea sau de dor”.
În 1883, Carol Scrob face parte din comitetul societății de la „Literatorul”, dar a mai colaborat și la alte publicații ale timpului: „Revista literară”; „Peleșul”; „Curierul”; „Universul”; „Minerva literară ilustrată”. De asemenea, a editat revista „Viitorul țărei” (1902). Și-a adunat versurile în câteva volume: Rime pierdute (1881); Poezii complecte (1883); De-ale inimei (1900); Rouă și brumă (1900).
Un sentimental
G. Călinescu îi persiflează activitatea editorială, amintind cu ironie despre continua-i goană după subscripții sau mecenate:
„În 1906 trimitea la felurite persoane, cărora le cunoștea interesul ce-l purtau literaturii naționale și sentimentele de «caritate», liste de subscripții, rugându-le a face un «adevărat act de binefacere, pentru un cunoscut, dar sărac scriitor român», care voia să-și tipărească opera inedită, și insista repetat și în mod penibil să i se înapoieze, deoarece «nu am liste imprimate»”.
Deși genul pe care l-a practicat „era acela cultivat la «Junimea» de Matilda Cugler și T. Șerbănescu”, Carol Scrob nu are, după G. Călinescu,„nicio eleganță a întorsăturii”, poetul de la „Literatorul” fiind„străin cu totul de o cât de minimă idee poetică”.
Se pare că nu a reușit să se îndepărteze de „poeziile de stea sau de dor”, așa cum spera Macedonski. Dimpotrivă, în mai tot ce a scris – omagii lirice, madrigale, versuri de album, elegii erotice, romanțe – s-a manifestat ca un sentimental, devenit foarte popular în epocă datorită romanțelor sale, față de care G. Călinescu este necruțător: „…«poet și ofițer», izbuti să încânte pe mulți contemporani cu oribilele lui romanțe”.
Lipsite de „eleganța cântecului lui Th. Șerbănescu sau al Matildei Cugler-Poni”, versurile lui Scrob sunt, după cum le definește Stănuța Crețu în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900,„de un patetism forțat, la un nivel de sensibilitate de tot superficial și comun. Pe gustul unui anumit public și mai ales datorită muzicii, unele din romanțele sale au avut succes. Dor de răzbunare, considerată «capodopera» genului, provoacă însă, prin gesticulația patetică, un comic involuntar. Cursivitatea versificărilor, dobândită la școala lui Macedonski, dar și facilitatea lor au făcut ca mare parte din ele să fie puse pe muzică (se cunosc mai mult de 50 de compoziții pe versurile lui Scrob). /…/ Alte poezii, închinate unor personalități ale epocii, nu depășesc tonul versificărilor ocazionale”.
Cel mai cunoscut text al lui Carol Scrob, pus pe muzică de Iosif Ivanovici, este romanța Valurile Dunării.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
SUB VIȘINUL ÎNFLORIT
O adoram de-o vreme-ntreagă,
Și ochii ei fermecători
Făceau să-mi fie atât de dragă!
Zărind-o, mă treceau fiori!
Păstram amorul în tăcere,
Și cât eram de fericit!
Iar într-o zi de mai, frumoasă,
I-am scris, și-apoi ne-am întâlnit…
Am stat în luncă în tăcere,
Culcat sub vișinu-nflorit;
Și, tot privind în ochii-i negrii,
Pe brațu-i alb am adormit…
Iar când mă desteptai, spre seară,
În păru-i negru, mătăsos
Ninsese florile de vișin!
Și cât îi stătea de frumos!
Păstram amorul în tăcere,
Și cât eram de fericit!
Dar într-o zi de august, tristă,
Am plâns, și-apoi ne-am despărțit.
DOR DE RĂZBUNARE
Aș voi din piept să scot
Inima cu dor cu tot,
Și s-o pun în pieptul tău,
Ca să simți precum simt eu!
Și-aș voi să rămân mut,
Vocea mea să-ți împrumut,
Ca să-mi spui și tu cu ea
Ceea ce s-ascult aș vrea!
Și atunci, nesimțitor,
Să resping al tău amor
Și să fac precum faci tu:
Tu să plângi, eu să zic nu…
MURELE
A trecut mult timp d-atuncea
Poate că ai și uitat,
Când cu murele gustoase,
Buzele mi le-am pătat.
Si privind unul la altul
Gândurile ne-am ghicit,
Printr-o lungă sărutare
Buzele mi le-am roșit.
Murele s-au copt și acuma,
Tu însă departe ești!
Vinetele mele buze
Nu mai poți să le roșești.
VALURILE DUNĂRII
Barca pe valuri saltă ușor
Inima-mi bate plină d’amor
Dulcea speranță e-n al meu pept.
Vino, ah! vino, că te aștept.
Vino n-ai teamă,
Dorul te cheamă,
Să plutim vesel și să cântăm,
Și-n fericire
Spre nemurire,
Brațe-n brațe să ne-avântăm.
Să te sărut cu dor, cu foc,
Timpul fugar să-l țin în loc.
Să mă săruți cu foc, cu dor,
Să tot trăiesc să nu mai mor.
Ah! Cerul atunci e mai-ntins,
Soarele parcă e mai aprins,
Și-n ochii tăi senini zăresc
Un rai Dumnezeiesc.
Barca pe valuri saltă ușor,
Inima-mi bate plină d’amor,
Dulcea speranță e-n al meu piept,
Vino, ah! vino, vin, eu te aștept.
Ah! vino, te aștept, vino, te-aștept,
Dulce speranța e sânul meu,
Vino, ah! vino,
Vino, vino, te-aștept!
MOMENTELE FRUMOASE…
Momentele frumoase de ce trec așa iute ?
De ce n-avem putere să le oprim în zbor ?
De ce simțim în suflet, când ele sunt pierdute,
Un gol fără de margini și-n inimă un dor ?
Măcar de-am fi în stare să le uităm vreodată,
Dar n-avem mângâierea de-a le putea uita,
În gândul nostru vecinic apar ca altădată
Și plângem după ele mai vrând a le gusta.
Momentele frumoase ce-am petrecut cu tine
De ce n-avui puterea să le opresc în zbor ?
De ce simt azi în suflet când nu ești lângă mine
Un gol fără de margini și-n inimă un dor ?
Vă recomandăm să citiți și:
POEȚI CONTEMPORANI CU EMINESCU: IOAN S. NENIȚESCU ȘI VERSUL PATRIOTIC
POEȚI CONTEMPORANI CU EMINESCU: ALEXANDRU MACEDONSKI, ÎNCEPUTURILE
