„Are un caracter cu totul original: după carele iubește libertatea personală peste toate în lume. Chiar pentru aceea se zice că nu vrea să primească nicio dregătorie publică în stat; ci voiește mai bine să lucre cu condeiul cu totul neatârnat spre lățiciunea ideilor liberale și a simțămintelor nobile în toți confrații săi. În timpul mai dincoace răsuflă din toate scriptele lui o năzuință națională română, un caracter de fier, statornic și neclătit ca stânca din munte, cum a arătat numai «Romul» și urmașii lui adevărați. De la el avem până acum (1864) mai multe opere originale, și traduceri bune, și adică, cam următoarele: 1. Avutul și Săracul, romanț cu icoane; 2. Faptele Eroilor, poesii cu icoane; 3. Istoria Bucureștilor; 4. Călătorii în România; 5. Cămătarul sau jidovul Moldav și Bucovinean”, astfel îl caracteriza Aron Pumnul, în Lepturariul românesc (tomul 4, partea 2, 1865) pe Alexandru Pelimon, apreciindu-i mai curând civismul decât opera. Peste aproape opt decenii, G. Călinescu va afirma tranșant și necruțător: „În rezumat, Al. Pelimon nu e poet” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent). În 2017, Eugen Lungu îl va include în Antologia poeților minori din epoca Alecsandri& Bolintineanu,subliniind încă o dată, pe urmele lui Călinescu, că „scrierile sale în versuri ne refuză /…/ cu îndărătnicie o posibilă încadrare a sa printre aleșii lui Erato. Nici în acest caz cantitatea (Pelimon a scris mii de pagini rimate și ritmate!) însă nu au trecut testul de calitate!” Dincolo de aceste „descalificări” critice, peisajul literar în care s-a format și a scris Mihai Eminescu ar fi incomplet dacă ar scăpa atenției cercetătorilor scrierile lui Alexandru Pelimon (1822-1881), promotor al ideilor progresive ale Revoluției de la 1848, profesor, secretar la Comisiunea regulatoare a documentelor mănăstirești, procuror la Consistoria eparhiei Buzăului, „sub-cap al secțiunii istorice, în timp ce N. Filimon era cap al secțiunii bunurilor publice”, apoi „amploaiat” la Arhivele Statului. Alexandru Pelimon a debutat în 1846, cu volumul Poezii fugitive; este autorul unuia dintre primele romane românești – Hoțul și Hagiul (1853); a abordat și genul dramatic (Fiul mazâlului, 1851; Curtea lui Vasile Vodă, 1852). A mai publicat: poeme eroice (Faptele eroilor, 1857; Traian și Dacia, 1860; Vestita bătălie de la Călugăreni, 1848; Tudor Vladimirescu. Mișcarea de la 1821, 1862); romane foiletonistice (Jidovul cămătar. Moldova și Bucovina, 1863; Un funcționar sinucis. Fratele și sora, 1873); romane istorice (Bucur, istoria fundării Bucureștilor, 1858); impresii de călătorie (Flori de Moldo-România, 1864; Memoriu. Descrierea s. monastiri, 1861). Tematic, scrierile versificate ale lui Alexandru Pelimon ar putea fi grupate în trei categorii: poezie patriotică (poeme de mari întinderi, dar și poezii de mici proporții, în care, după cum mărturisește autorul în cuvânt-înainte la Faptele eroilor, „numele bărbaților celor mari resună cu cea mai mare splendoare, ca și devotamentul cu care au servit patria lor; și mai cu deosebire eroii Românii, cei ce s-au luptat din toată puterea și cu tot focul patriotismului spre a da țării lor o esistență politică și națională, din timpii cei mai uitați și până astăzi”); lirică erotică (în care, după cum constată Eugen Lungu, limbajul și „repertoriul imagistic” rămân „foarte apropiate de tonalitățile din Steluța lui Alecsandri, dar iarăși mult sub pragul valoric al Lăcrimioarelor”); versificări ale unor motive din cultura clasică (în texte precum Ero și Leandru, După triumf, Trajan și Dacia). Deși cele mai multe dintre textele poetice ale lui Alexandru Pelimon stau „sub semnul improvizației lejere, a exercițiului facil, fără ispita desăvârșirii”, există cel puțin două aspecte ale scrierilor sale – asupra cărora se oprește Eugen Lungu în comentariul din antologia amintită mai sus – care nu pot fi trecute cu vederea de istoricii literari. Întâi, „putem găsi la el și expresii rare, de o frumusețe vetustă care poate încânta și azi auzul. De exemplu, în Frumoasă dimineață, această mică bijuterie: «Dorita primăvară/ câmpia însmăltează»”. Apoi, Alexandru Pelimon prefigurează, se pare, cel puțin două motive care vor fi valorificate din plin de Mihai Eminescu: îngerul blond („Și mai mult când peri-cosița buclelor tale lăsate,/ Pe grumazul tău de spumă, de sub blonduri resfirate,/ Se-ntorcea furând surâsu-ți, un surâs de îmger rar!…”)și „poezia apei, a undelor răspândindu-se în cercuri, a foșnetului sfios de trestii” („Când ape mișcătoare,/ Undele-i liniștite,/ La aurei suflare,/ Cercuie, curg încrețite/ Cu-al trestii ușor fremăt/ Sub maluri lăsând geamăt”). Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” CARPAȚI Nalți, nalți pân-la ceruri munții României! Sufletele noastre cu ei se mândresc, Spun parcă trecutul lor viitorimei, Templu de uimire celor ce-i privesc! Dealuri, văi, stânci, râpe, șerpuind izvoare, Brazi, păduri antice, creasta lor granit, Soarele l-apusu-i cu o salutare Îi încoronează cu-al său foc sfințit. Mărirea pe dânșii parcă triumfează, Ochii mei cu fală i-a putut privi; Geniul României în ei dominează, Mare și puternic cum îi place-a fi! /…………………………………/ Mare, gigantescă au înfățișare, Vinete, pleșuve, vârfurile-n nori; Se zăresc departe, foarte-n depărtare, Și-arăt cu mândrie coloanele lor! Acolo al meu suflet cu ei se mândrește, Cată-n suvenire fapte mari d-eroi; În a lor privire ochiul meu citește Trecutul… și câte se ating de noi!… Carpați! Falnic munte, prin o salutare, Ochi-mi te zăriră, ș-inima-mi bătând, Admir înălțimea-ți când mărețul soare Răsare ș-apune, fruntea-ți cununând! FRUMOASĂ DIMINEAȚĂ Frumoasă dimineață, Lumini nenumărate, ′N a primăverii viață, Mă uit și le văz toate. Ah! ochi-mi le privește, Le-adoră, le iubește! Dar, vai! inima mea, Pornită spre iubire, D-a lumei fericire, Cutează a-ntreba. /…………………../ Când ape mișcătoare, Undele-i liniștite, La aurei suflare, Cercuie, curg încrețite Cu-al trestii ușor fremăt Sub maluri lăsând geamăt, Ș-atunci inima mea, D-atâta estas mută, Un eco ce ascultă, Întreab-oari este ea? Când cerul e cu stele, Lumini foarte iubite, Luna merge-ntre ele, Cosițele-i pălite, Simțiri misterioase Protege ale ei raze! Ș-atunci inima mea, Gândirea-ntunecată, În care-i cufundată, Întreab-oari este ea? /…………………./ DESTINAREA POETULUI Tot omul ce-aici naște e destinat durerei, Dar ce puțin o simte un om material, În vreme ce poetul, acest fiu al gândirei, E numai suferințe în…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu – Alexandru Pelimon, ne-alesul lui Erato
Articolul anteriorO nouă tranșă de vaccin ajunge astăzi în România
Articolul următorMarian Drăgulescu: Drumul spre performanță a început încă din copilărie
