De curând, am citit despre o lucrare publicată în ,,Harvard Educational Review”, bazată pe sute de ore de observație în grădinițe și școli. Se referă la copii și mi-a stârnit interesul prin rezultatele ce dovedesc cât de mult se schimbă aceștia de-a lungul școlarității. În lucrare se arată că, dacă un copil de grădiniţă pune între 2 și 5 întrebări în decurs de o oră, în clasa a V-a cei mai mulţi dintre elevi nu adresează nicio întrebare profesorilor.
Drept urmare, m-am întrebat care este cauza acestui contrast. Căci e bine știut că dorința de a cunoaște e o trăsătură cu care ne naștem.
Unde și de ce se pierde această dorință? Scopul declarat al educației realizate în școală era de a sprijini și contribui decisiv la dezvoltarea elevilor. Iar pentru ca aceștia să se dezvolte, inteligența este foarte importantă, conștiinciozitatea este și ea esențială, dar niciuna dintre ele nu este suficientă. Cea care îi ajută cel mai mult să învețe este… curiozitatea.
Profesorii se plâng adesea pentru absența elevilor de la ore. Nu cea fizică. Pentru că, de cele mai multe ori, băncile sunt pline. Ci absența dialogului. Bazat pe întrebări și răspunsuri, în ambele sensuri. Nu doar întrebări formulate de profesori și răspunsuri solicitate elevilor.
Pe de altă parte, mă gândesc că ele, cadrele didactice, sunt cele care dau tonul dialogului în sala de clasă. Ele sunt cele ce permit copilului, care își dorește să știe mai multe, să adreseze întrebări. Întrebări ce nu au răspunsurile formulate în manuale. Căci ce rost au, din moment ce răspunsul e ușor de găsit în carte? Întrebări pentru care profesorul trebuie să se informeze dincolo de copertele cărților de pe băncile elevilor. Care presupun o continuă informare, căci spunem adesea că lumea în care trăim e mereu în schimbare. Și cine altul dacă nu dascălul, e cel care trebuie să țină pasul cu ea?
Mă gândesc că răspunsul la rătăcirea curiozității elevilor, odată cu creșterea în vârstă, aici îl găsim. În disponibilitatea celui de la catedră de a da răspunsuri ce nu sunt prin manuale și de a încuraja formularea a cât mai multor întrebări. Și chiar dacă răspunsul nu e de fiecare dată la cel de la catedră, el poate fi găsit cercetând împreună. Căci nimeni nu le știe pe toate, oricât de mult și-ar dori.
Iar dacă profesorul va reuși să-și transforme clasa ,,într-un amfiteatru al întrebărilor”, așa cum concluziona unul din autorii studiului mai devreme amintit, atunci cred că absența interesului elevilor pentru cele prezentate la ore nu va mai fi o problemă.
Cu siguranță și părinții au un rol foarte important în stimularea curiozității copiilor, începând de la vârstele mici. Încurajând-o, atâta timp cât își doresc copii dornici de a învăța.
