Zilele trecute, eram la cumpărături. Plimbarea privirii mele spre rafturile pline de produse mi-a fost întreruptă de o altă privire insistentă. Aparținătoarea ei era o domnișoară frumoasă, înaltă, pe care am recunoscut-o imediat, deși nu o văzusem de ani buni. O fostă elevă, ce terminase clasa a IV-a acum 15 ani.
Nu am o memorie fantastică în privința numelor celor pe care îi întâlnesc, în schimb fețele mi se întipăresc în minte. Cu atât mai mult faptul că ne-am întâlnit cândva aproape zilnic vreme de vreo 3 ani, nu mă putea face să-i uit privirea. În plus era una dintre elevele pe care nu aveam cum să o uit, pentru că era specială. Avea “elemente autiste”. Adică era una dintre cele 30.000 de persoane cu această tulburare din România. Dar nu era și nu este doar parte dintr-o statistică, ci e mai mult decât atât, o persoană minunată.
Mi-aduc aminte că eram destul de tânără, în vremea când i-am pus stiloul în mână. Nu aveam la vremea aceea alți copii decât cei de la școală. Erau puțini în clasă, pentru că fiecare avea o poveste și nu doar un diagnostic, care îi făcea pe părinții lor adevărați luptători. Îmi dorisem să lucrez cu astfel de copii, considerând că voi avea multe de învățat. Și nu m-am înșelat. Am crescut în anii aceia cât alții într-un deceniu. Am învățat despre răbdare, despre dragoste necondiționată, despre dorința de luptă, chiar dacă știi că victoria nu va fi niciodată finală.
Elevii aceia aveau părinți care își asumaseră lupta pentru copiii lor și o duceau în văzul lumii. Nu îi ascunseseră prin case. Îi duceau la școală (într-o școală în care ceilalți copii erau atât de sănătoși, încât nici nu puteau înțelege problemele acestor copii), îi duceau la cofetărie, la film și oriunde e rost pentru ei. Și faptul că n-au ascuns provocarea vieții lor, că au căutat soluții, că și-au continuat existența alături de ei, a făcut ca peste ani să strâng în brațe o tânără frumoasă, ce era și ea la cumpărături, însoțită de tatăl ei.
Există și azi, cum existau și atunci, astfel de copii. Mulți însă stau ascunși prin case sau abandonați prin instituții de tot felul, incapabile să-i ajute real, în lipsa sprijinului zilnic al părinților. Și pentru că anul acesta se fac 10 ani de la înființarea Asociației pentru Asistență Terapeutică pentru Autism, și pentru că și astăzi există un copil cu tulburări de spectru autist la 56 de copii, am simțit nevoia, după întâlnirea cu fosta mea elevă, să mă înclin din nou în fața acestor părinți, care cu siguranță și-au consumat zilnic doza de eucație.
