Poezia Oxanei Gherman din volumul de debut „efect întârziat” (Tracus Arte, 2021) are efectul (sau chiar se scrie din necesitatea) unui calmant pentru alter ego (titlul cărții cu care debuta Ghenadie Nicu în 1992 – „Calmant pentru Alter Ego” – mi-a părut definitoriu pentru aceste poeme scrise la o distanță de aproape trei decenii). Cele două grupaje de texte, intitulate sugestiv „inspiră”, „expiră”, aduc în fața cititorului un personaj poematic fracționat („una dintre noi se ridică și pleacă alta rămâne uimită”), care găsește în „spunerea” emoțiilor o modalitate prin care, cum observă Gabriel Enache, partea „pierdută” ar putea să se alăture „întregului visat și adăugat corpului din care s-a desprins și a evadat”. Scindarea și efortul de refacere a întregului se observă și la nivel de scriitură, autoarea realizând o inteligentă alternanță a pronumelor „eu”-„tu”, prin care trăirea transpusă în poezie devine mai intensă, mai zbuciumătoare: „dar mă dezic de mine și plecăm în direcții opuse”; „simți febra din ochiul ciclopului/ ghici ce-i în mintea mea”; „mă revăd săpând cu palmele fântânițe în mal”. Rezultă o poezie ce pulsează în ritmul inimii, o poezie prin care se restabilește respirația celui care își dezvăluie trăirile. Inspiră – expiră – respiră, acesta este ritmul și aceasta este, de fapt, finalitatea poemelor din volumul „efect întârziat”.
Golul și aparența comunicării sunt motivele centrale ale poemelor. Oxana Gherman reconstituie neliniștea apăsătoare a singurătății, plasându-și personajul-voce la limita dintre angoasă și disperare („Căldura ți se retrage spre cord aerul din plămâni/ se evacuează singur îți cauți locul unde te vei lăsa/ electrizat când îți vei scoate hainele/ întunericul se va umple de scântei”) sau dintre zbucium și renunțare („aveai chef să urci pe cel mai înalt vârf de beton/ ca să urli e vineri sau împușcați-vă câinii/ și să plonjezi”). În mai toate poemele, persistă atmosfera sumbră, angoasantă („ploaia dublează efectul golului”), întunericul „nopților vantablack”, în care apropierea este falsă, iar sentimentele se dovedesc înșelătoare („nopțile vantablack camuflau un gol supermasiv ticsit cu/ fotografii conjugale și minciuni transformate/ în monștri cu miros de dirol”). Oxana Gherman se înscrie astfel, prin imaginarul efervescent pe care-l valorifică, prin stările spasmatice ale personajului din poemele sale, prin „angajarea poeziei în terapeutica traumei existențiale” (Al. Cistelecan), în categoria (neo/post)expresioniștilor. Ultimul poem din carte, „am înghițit niște cuvinte sau poate o lamă cu muchii tocite”, e mai mult decât grăitor: „acum (îmi vine să urlu) acuuuuuum/ fără o secundă de amânare/ în clipa asta/ în punctul de incidență se întrezărește ceva/ în stare să mă repună și vreau să știu/ cum arată arma îndreptată împotriva mea și/ care o fi unghiul pentru ținta exactă// tot ce vă spun e doar jumătate din ce nu spun/ am o coardă tăiată va trebui să/ nimeriți în cealaltă acum”.
Procedeele cele mai ofertante în reliefarea și plasticizarea trăirilor sau sentimentelor sunt amintirea și visul. În unele poeme, mirosul, gustul sau o senzație tactilă declanșează, ca la Proust, memoria pentru a dezvălui traume și frustrări: „când miroase a fum de lemn// mă revăd săpând cu palmele fântânițe în mal/ la o vârstă pe care nici n-am avut-o/ când tata îmi cumpărase armă/ fiindcă ar fi vrut să mă nasc băiat/ și-mi împușcam umbra cu biluțe de plastic/ o țineam drept în cap apoi chicoteam/ iar ea continua să-mi umble din urmă// trec cu tălpile goale pe malul de lut/ umbra mea dă din coadă/ lipăie apă din lac”. Alteori, amintirea se confundă cu visul, reconstituind istorii și lăsând să se defuleze sentimente. Poemul „dar povestea asta nu mă încape deloc”, unul dintre cele mai bune din carte, este elocvent în acest sens: „într-o seară dispăruse bunica/ pe podea era un trup străin slăbit până la oase/ afară cădeau ultimele frunze mamei îi cădea părul/ mie mi s-a rupt un dinte dar nu mă durea/ bunicul a lăsat încet capul pe masă și-a adormit mâinile/ i s-au dezlegat ca niște șireturi abia la cântatul cocoșilor/ a tresărit mă întrebam ce visează bunicul avea un obicei/ când sta pe scaun își punea chipiul pe genunchiul drept /…/ când fetița își adoarme păpușa (are un obrăjor somnoros)/ mângâie cu un deget fruntea de plastic lasă cana cu ceai/ în mijlocul grabei păsările ei simple se mențin deasupra/ umbrelor căzute ca niște frunze mușcate de un soare/ cu dinți de ceramică în apa morții/ ceaiul se strânge/ în formă de mormoloci dormi-adormi păpușa mea/ după ultimul îngheț iarba va crește nebună/ ridicând putreziciunile”. Nina Corcinschi observa cât se poate de exact că „personajul liric” din cartea „efect întârziat” „este o voce urlătoare, care deschide și închide ciclul poetic, ca o acoladă. Între aceste urlete se petrec inspirații și expirații, cu mici variații de ton și de ritm poetic. Stările căutate, dibuite sunt ale corpului profund, ale adâncimilor eului. Tot de acolo, zgomotele difuze ale conștiinței, fantasmele care traversează diminețile modelate «din cutii de chibrituri». Presentimente și premoniții fac din poezia Oxanei Gherman un fel de zodiac liric, cu semne și indicii, aruncate parcă din mers. Referințele sunt vagi, liniile trasate sunt fragmentare, abia totalitatea elementelor ne arată desenul. Între trezie și somn, vocea capătă accente oraculare, șoptește mici profeții cotidiene”. Deloc întâmplătoare, în acest context, plasarea poemului „nimic ireal” pe coperta a patra a cărții, versuri precum „visam că-mi fac cânt într-un stol de păsări/ pe malul mării și râd/ eram costelivă privirea mi se dezlipise de ochi/ mă simțeam o pânză șubredă căzută de pe propriii umeri/ aerul mă rotea și tălpile mi se adânceau în nisip/ niște valuri de-un verde contrafăcut îmi treceau/ plescăind peste urme” oferind tocmai această cheie de lectură a poemelor, din perspectiva relației vis-premoniție-realitate.
Imaginile pe care le creează Oxana Gherman sunt dense și expresive. De cele mai multe ori, imaginile au funcția de a intensifica stări prin materializarea sau reificarea acestora, raportându-le la elemente palpabile-vizibile. În unele cazuri, efectul plasticizării este ambiguizarea textului. De fiecare dată însă, aceste imagini sunt în totală corespundere cu starea personajului poematic – confuz, anxios, disperat, deprimat, sumbru. Iată câteva exemple de imagini pe cât de consistente, pe atât de impresionante: „în nopțile vantablack aud cum galopează pe loc/ un cal de curse lungi închis în torace”; „adun siberia asta de sticlă/ pe un raft goală și visată de nimeni/ când mă voi umple voi încerca să mă lovesc de iarna ta/ vertij diform al unui grup de balerine șchioape”; „când geamul flirtează cu umbrele toată căldura se strecoară/ prin crăpături în hipotermie nu opui rezistență și-ți intră/ în gât ceva interminabil ca mâna vânătă ce amână/ alarma în fiecare zi de luni”; „în gunoiștea de la margine un câine roșcat/ se ridică din morți sau poate focul/ hămăie la cer și aleargă în jurul lumii”; „trag o mulțime de sfori în care se spânzură golul”.
Toate dovedesc nevoia de confesiune, doar că spunerea emoțiilor nu este niciodată inocentă, ci mediată de o imagine-filtru sau imagine-paravan, prin care lirismul este strunit. Cum ar zice autoarea însăși, plânsul în pixeli („să pot plânge în pixeli”) este preferat dezvăluirii directe. Dar nu e nici mai puțin sincer, nici mai puțin impresionant. Dimpotrivă, uneori copleșește.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
