Pe repede înapoi (PRI) – Astăzi, rememorăm o pată neagră din prima parte a instaurării regimului comunist în România.
Pe 18 iunie 1951, autoritățile începeau deportarea în Bărăgan a persoanelor considerate nesigure deoarece locuiau până la 25 de kilometri de granița cu Iugoslavia.
Relocarea forțată a vizat nu mai puțin de 200 de localități din județele Timiș, Caraș Severin și Mehedinți și a fost dictată de președintele sovietic IOSIF STALIN, aflat în conflict cu cel al Iugoslaviei, IOSIF BROZ TITO.
Practic, autoritățile române au căzut la mijloc în această divergență și au trebuit să facă voia marelui vecin de la răsărit.
O parte a celor care locuiau în apropierea frontierei, majoritatea chiaburi și comercianți, au fost catalogați imediat elemente cu factor ridicat de risc, așa încât aproximativ 40.000 de persoane au fost îmbarcate în vagoane de marfă și duse în Bărăgan.
Acolo au dormit sub cerul liber până când și-au încropit maghernițe în care să locuiască.
Deportarea începută pe 18 iunie 1951 s-a întins pe parcursul a 4 ani, cu prețul unor sacrificii omenești greu de cuantificat.
Situația se va relaxa după moartea lui STALIN și după primirea României în Organizația Națiunilor Unite, atunci când trebuiau respectate, măcar formal, drepturile omului.
După aceste schimbări politice, cei mai mulți deportați s-au întors în Banat, unde au luat-o de la capăt cu organizarea vieții.
Bogdan Diaconiţa
