Pe repede înapoi (PRI) – Ziua de 14 mai rămâne importantă în istoria recentă deoarece, în anul 1981, începea zborul spațial al primului și, deocamdată, singurului cosmonaut român, DUMITRU PRUNARIU.
El îl însoțea pe sovieticul LEONID POPOV la bordul navetei Soiuz 40, într-o cursă care s-a întins pe parcursul a aproape 8 zile.
Selecția reprezentantului României s-a făcut din peste 150 de candidați, care au avut de trecut etape eliminatorii cu probe fizice, psihice și intelectuale.
Au urmat, în URSS, nu mai puțin de 3 ani de pregătire în celebrul Orășel Stelar de lângă Moscova.
În vârstă de 29 de ani atunci, PRUNARIU a zburat în spațiu și a avut prilejul să efectueze o serie de cercetări și experimente științifice cu aparatură produsă inclusiv în România și care și-a dovedit fiabilitatea.
Toate acestea s-au desfășurat după joncțiunea cu stația orbitală Saliut 6, ocupată de cosmonauții sovietici SAVINÎH și KOVALIONOK.
În articolele pe care le-a scris ulterior, PRUNARIU a detaliat o parte a rezultatelor înregistrate în spațiul cosmic, dar, în afara termenilor tehnici, a adus vorba și de o activitate pe care o făcea zilnic: timp de o oră – o oră și jumătate admira, pur și simplu, Pământul prin hublourile stației cosmice.
După revenire și reacomodare, PRUNARIU și POPOV au fost decorați cu ordine importante de președinții celor două state, LEONID BREJNEV și NICOLAE CEAUȘESCU.
Dar – spune PRUNARIU – nicio distincție nu se compară cu emoția pe care a trăit-o privind Pământul de la mii de kilometri depărtare.
Doza de educaţie, Nevoia de cultură, Maria Adriana Nichitean
În ultima vreme, târgul nostru liniștit în care nu se întâmplă de obicei aproape nimic după spusele multora, e o efervescență greu de trecut cu privirea. Și cu mașina… pentru că e aglomerație pe drumuri, de n-ai încotro și renunți la orice umbră de punctualitate, forțat.
Aglomerația a început de la concertele din săptămâna Paștilor, a continuat cu cea în care s-a marcat Ziua Europei și continuă cu Zilele Teatrului Municipal „Matei Vișniec”. Nu mai spun de maratonul de operă găzduit de vechea „Casă a Culturii” și de lansările cu fast din lumea politicului. Toate au agitat liniștitul nostru târg în care așa cum spuneam, mulți se plângeau că nu se întâmplă mare lucru.
Acum, eu zic că cei care se plângeau de lipsa agitației din Suceava erau nițel malițioși și nescoși din casă, cel puțin o dată pe an, căci lucruri s-au mai întâmplat. Și că tot ei sunt și cei care se plâng acum de prea multe artificii și bași în difuzoare. E clar că nu poți să le ai pe toate și nici n-ai cum să-i mulțumești pe toți…
Doar că, apropo de mulțumire… n-ai cum, chiar nu ai cum să te mulțumești de felul în care arată „lăcașul” ce se intitulează CASA CULTURII… Cu tot zâmbetul, cu toată plăcerea, cu toată mulțumirea pe care ți-o poate provoca să ai operă la Suceava și să urmărești „Tosca” live… nu poți trece cu vederea scaunele cu colțuri tocite și roase, becurile din tavan ce pâlpâie chior, mirosul ce-ți aduce aminte de casa bătrânească de la țară și frigul ce te pătrunde în cele două ore în care mimezi că savurezi cultura.
Înțeleg că se încearcă să se aducă la viață sau să se hrănească în cazul unora pofta pentru cultură. Și e indiscutabil lăudabilă această inițiativă și Doamne ajută și repetabilă nu doar la patru ani…. Dar când se va iniția resuscitarea casei culturii sucevene? Știu că au fost probleme ani la rândul cu cine să-și asume responsabilitatea pentru asta…. Dar Doamne iartă-mă… au trecut mai bine de 30 de ani de când nu s-a mișcat nimic…
Poate edilii care vor fi după alegerile de început de vară 2024, își vor face timp și de asta. Pentru că oricât de evoluat ai fi și oricât de sus ai fi ajuns cu nevoile în Piramida lui Maslow, dragul de cultură pleacă tot de la baza ei.
Și-abia după ce acoperim nevoile de la bază, ne putem descoperi cu adevărat urechile și sufletele pentru “Tosca”… Restul… e poveste…
