Zilele trecute m-a întrebat cineva cum de n-am scris nimic despre violența în școli, dacă tot s-a marcat pe final de ianuarie la nivel internațional, ziua ce promovează nonviolența… Pentru că nu am găsit nici timp, nici starea de care aveam nevoie, i-am răspuns.
Îmi dau seama că răspunsul a fost incomplet și aș fi putut adăuga și faptul că sunt atât de mulți cei care vorbesc despre violența în școli, încât mă simt intoxicată uneori. Știrile triste „de la ora 5”, ce par o apologie a violenței s-au mutat dis de dimineață. Pe rețelele de socializare devin virale cu o viteză uimitoare filmulețe în care adolescentele își împart picioare și pumni în văzul tuturor, în care copii și adulți se umilesc fără rețineri, în spațiul școlii sau în afara ei. Și cred cu tărie că toată această expunere și propagare a violenței nu face bine nimănui.
În mintea mea se tot învârte întrebarea ce e de făcut de fapt pentru a nu mai face din violență o vedetă. Pentru că adolescenții, și copiii, și tinerii învață privind. Și insiduos, în mintea și sufletele lor se strecoară această imagine puternică a violenței și devine parte din existență. Și nu orice parte. Ci una „normală”. Pentru că asta se întâmplă atunci când suntem expuși în mod repetat la o experiență. Începe să nu ne mai deranjeze, și o acceptăm, și nu mai reacționăm la ea.
E drept că latura aceasta violentă a ființei umane e o realitate interesantă pentru mulți, de ani buni, o realitate analizată și explicată deja în nenumărate teorii psihologice, cu mult chiar înainte de Freud. Nu e nevoie însă să-l fi citit pe părintele psihologiei ca să știi și să simți că în fiecare dintre noi există și o parte întunecată, pe care o purtăm zilnic, oriunde ne-am duce, încă de la primele ore ale dimineții.
Noi, adulții, știm asta deja. Și poate are trebui să le-o spunem și celor mai tineri. Ca să știe că agresivitatea e parte a naturii umane. Dar și că partea bună e că ar putea să o controleze cu succes. Și poate nu doar să le spunem, ci și să le oferim modele. Chiar atunci când pornirile belicoase, verbale sau la nivel de comportament dau să se sumețească și să iasă la iveală, să le controlăm.
Pentru că, dincolo de libertatea de a alege, noi adulții am trăit într-o lume în care violența exista, dar nu era vedetă de televiziune. Pentru că am crescut cu reguli de mici, și-am fost expuși mai des la comportamente sănătoase și cu înțelegerea faptului că suntem „animale”, dar „animale sociale”, de la Aristotel încoace.
Așa că închei, spunându-vă și vouă că am ales să nu vorbesc despre violență pe 30 ianuarie pentru că… nu am găsit nici timp, nici starea de care aveam nevoie. Și pentru că încerc, pe cât pot, să nu-i cresc notorietatea și expunerea în fața mai tinerei generații. Ceea ce mi-ar plăcea să se întâmple mai des și în jurul meu…
prof. Maria Adriana Nichitean
