Doza de educaţie (DDE) – 15 ianuarie fiind, Zi a Culturii Naționale în România, n-ai cum să nu-ți administrezi o doză de educație ce-l are ca substanță activă pe Eminescu.
Chiar și posturile naționale, mai puțin interesate în promovarea culturii, îl pomenesc astăzi. Și-n școală este Eminescu amintit, și-n multe locații pe care cultura nu le ocolește. În diferite forme: mai mult sau mai puțin gălăgios, în festivism sau cu evlavie prefăcută, declamator sau uneori retoric.
Mulți dintre cei de-un leat cu mine asociază nostalgic numele lui Mihai Eminescu cu aceleași titulaturi triumfătoare, dar ce par puțin prăfuite, pe care le-au repetat în fiecare ianuarie în anii de școală: ,,poet nepereche”, ,,Luceafăr al poeziei românești”, ,,geniul poeziei”. E un automatism care unora nu le displace și-și continuă discursul triumfător despre marele poet, dar care altora le străpezește dinții drept pentru care construiesc discursuri amare, și cinice, și defăimătoare, considerându-l perimat, depășit și desuet pe Eminescu.
Și-mi dau seama că deși peste toți au trecut anii, și peste Eminescu și peste noi, cei care în viață fiind se presupune că evoluăm, am cam rămas aceeași. Aceeași când privim spre Eminescu. Cu aceeași înțelegere limitată din anii în care deschideam mai des cărțile, pentru că erau anii de școală. Iar cărțile erau în proporție covârșitoare doar poezie. Și cu toate că acum am putea ști mai multe, dacă i-am citi nu doar poezia și proza ci și publicistica, cu toate că am putea vedea că nu este deloc trecut și desuet, că gândurile lui sunt chiar prea contemporane cu faptele noastre, n-o facem.
Unii spun că de fapt ne este cenzurată cunoașterea deplină a lui Eminescu. Dau vina pe politicienii de astăzi, care se regăsesc prea mult în scrieri tăioase de acum peste100 de ani din ziarul ,,Timpul”. Mă gândesc că de fapt nu e vina altora, ci doar o tehnică a noastră de autoapărare prin care evităm să recunoaștem că în multe privințe am rămas captivi, în lumea de acum mai bine de un veac și jumătate. Evităm cunoașterea pentru că ne-ar durea prea tare să vedem negru pe alb că n-am schimbat nimic în atâția ani.
Dar cum o problemă n-o poți rezolva decât confruntându-te cu ea, zic că aș face un bine dacă astăzi, la 170 de ani de la nașterea lui Eminescu, am să citez nu versuri, ci din publicistica lui. Câteva rânduri în care analiza ,,Patologia societății noastre”: „În situațiunea politică și în condițiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toți o stare de siluire și o anomalie, cu toată organizațiunea savantă a instituțiunilor, în toate raporturile sociale tradiționale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un om serios între noi, fie martor, fie autor, în revoluțiunile ce ne-au agitat (…) care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care sa nu se întrebe când o să se termine aceasta opera interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile. ”
Ce ziceți?… Contemporan cu noi, Eminescu, de mai bine de 150 de ani…
prof. Maria Adriana Nichitean
