Pe repede înapoi ajungem în anul 1958, atunci când ION GHEORGHE MAURER era ales președinte al Marii Adunări Naționale.
Se întâmpla la 3 ani după alegerea lui NICOLAE CEUȘESCU în fruntea statului, dovadă că acesta știa să-și răsplătească “binefăcătorii” care îl instalaseră la putere.
De profesie avocat cu doctorat obținut la Sorbona, MAURER a avut ascendentul faptului că a apărat ilegaliști comuniști în cadrul proceselor politice din perioada interbelică.
Așa și-a câștigat infuența de care s-a folosit apoi fără prea multă modestie.
După 1965, l-a sprijinit pe CEAUȘESCU împotriva lui GHEORGHE APOSTOL, convins fiind – așa cum a declarat mai târziu – că aceasta era cea mai bună variantă pentru România de atunci.
MAURER avea să dețină funcția de președinte al Marii Adunări Naționale timp de 3 ani, după care a fost desemnat premier.
Totuși, divergențele de opinii tot mai dese pe care le-a avut cu șeful statului îl vor aduce în situația de a se retrage fără prea mult tam-tam.
Prevăzător, având în vedere urmările dure ale cazurilor de opoziție fățișă, el a preferat să se pensioneze pe motiv de boală, totuși păstrând privilegiile unui demnitar.
A trăit să vadă și prăbușirea comunismului, dar nu s-a mai implicat în viața politică.
Bogdan Diaconița